130 / 350
129
unităţi administrativ-militare otomane. Sub acest aspect, frontiera Imperiului Otoman
cu principatul Transilvaniei în Banat şi în Crişana nu reflectă doar o configuraţie
geografică şi politică, ci şi un proces istoric şi o condiţie socială
210
. Aceeaşi
frontieră a avut funcţia de punct de control dar şi de despărţire a unor lumi total
diferite şi opuse din perspectiva solidarizării determinate de deznodământul confrun-
tărilor militare
211
. În vreme de linişte, aceeaşi frontieră asigura contactul şi schimbul
între populaţia împărţită în mod arbitrar între cele două state. Totodată, frontiera
politică a principatului autonom, care stabileşte câmpul de acţiune, respectiv limitele
de exercitare efectivă a autorităţii centrale, a fost înainte de toate frontiera sa
administrativă. Fără îndoială că prezenţa reprezentanţilor admininistraţiei principatului
autonom într-un ţinut reprezintă dovada de netăgăduit a apartenenţei sale la acest
stat. În aceste împrejurări se iveşte întrebarea, dacă instituţionalizarea prezenţei
administrative – prin existenţa permanentă a dregătorilor depinzând de autoritatea
centrală – a fost o necessitate absolută şi dacă nu cumva plata regulată a obligaţiilor
precise a reprezentat dovada apartenenţei aşezărilor omeneşti ocupate de otomani la
principatul Transilvaniei. De altfel amputarea teritorială a Transilvaniei prin forţa
armelor şi prin şantaj politic a înlăturat fenomenul de suprapunere a frontierei
politico-administrative cu cea fiscală. Delimitarea precisă a frontierei fiscale, care
nu a coincis – datorită fenomenului de condominium – cu frontiera militară şi
administrativă întâmpină neajunsuri datorită cunoaşterii incomplete a tuturor
recensămintelor întocmite de autorităţile otomane (1554, 1560, 1567, 1578, 1592 etc.)
şi transilvane şi a imposibilităţii de a pune în practică, de cele mai multe ori,
soluţiile negociate în cursul tratativelor bilaterale.
FLUCTURAŢIILE HOTARELOR VILAYETULUI TIMIŞOARA
CU PRINCIPATUL TRANSILVANIEI:
IZVORUL CONDOMINIULUI OSMANO-TRANSILVAN
În timpul stabilirii hotarului dintre
vilayetul
Timişoara şi principatul autonom,
autorităţile otomane au ţinut seama de constantele mediului geografic şi mai ales de
relieful şi de obstacolele naturale existente în Banat. Grăitoare în această privinţă
este linia de demarcaţie a banatului Lugojului şi Caransebeşului de teritoriile
aparţinându-i
vilayetului
Timişoara, frontieră stabilită în 1554, odată cu cedarea
acestui ţinut din Banat comitelui Petru Petrovici
212
. Prin urmare, hotarul trecea la
vest de Mehadia, Cuptoare, Mehadica, în lungul lanţului muntos de pe partea
stângă a Timişului (peste vârfurile Piatra Nedeii, Semenic, Cuca), apoi pe valea
râului Pogăniş pînă la Apadia. De acolo hotarul urma până la Vermeş, înaintând
spre nord-vest, pe la Silagiu şi Buziaş, iar apoi la nord-est prin Ficătar, Ohaba şi
Belinţ fiind considerate ca hotar de răsărit. În partea de nord, graniţa trecea de la
210
Pentru definirea conceptului de frontieră vezi Th. Papadopoullos,
The Byzantine Model
in Frontier History.
A Comparative approach, în Actes du XIVe Congrès International des Etudes
Byzantines
, vol. II, Bucureşti, 1975, p. 417.
211
H. Ahrweiler,
op. cit.,
p. 211.
212
I. Lukinich,
op. cit
., p. 139.