Istoria Banatului Otoman

117 / 350

116
şi veniturile fiscului imperial. Nu este lipsit de interes nici ordinul dat, la
15 ianuarie 1566 cnezului Paul de a coloniza supuşi nemusulmani pe două
proprietăţi pustii, care ţineau de hâsul beglerbegului de Timişoara126. Respectând
întru totul obiceiul trecătorilor (derbent adeti), cnezul Paul trebuia să apere zilnic
proprietăţile amintite împreună cu zece oameni înarmaţi. În acelaşi timp cnezul
Paul se îngrijea de îndiguirea râului Timiş pentru a înlătura primejdia viitoarelor
inundaţii devastatoare. Totodată din registrele de recensământ ale sandjakului
Cenad din 1567 şi 1579 rezultă că, în nahiya Becicherec a mai apărut un sat nou în
perioada cuprinsă între anii amintiţi. Pusta Vida, situată la răsărit de Ittebö şi
dincolo de drumul de la Becicherec la Timişoara a fost înregistrată în 1579 ca un
sat, locuit de 25 de familii127. Şi toponimia a păstrat spre amintire dovezi despre
rolul colonizator al cnezilor. De pildă, satul Knezi Telek, adică Pământul Cnezului
amplasat la răsărit de Cenadul Vechi a fost înregistrat la recensământul din 1567 ca
o aşezare locuită de 12 familii, al căror număr a sporit la 19 familii în 1579128.
Din referirile scurte incluse în textul kanunnamelelor, repetate şi în ordinul
trimis la 29 august 1567 lui Mustafa Çelebi, recenzorului vilayetului Timişoara,
rezultă că aceşti funcţionari otomani au avut atribuţii fiscale asemănătoare cu cele
îndeplinite până la cucerirea Banatului. Astfel ei au fost obligaţi să încaseze şi să
adune dările datorate fiscului otoman de supuşii nemusulmani 129, aşa cum la
începutul veacului al XVI-lea, cnezii din categoria cnezilor comuni sau a juzilor de
sat din districtul românesc Şudea al comitatului Timiş au perceput dijma şi
impozitele datorate nobilului, ducându-i-le la castelul său 130. Începând însă cu
sfârşitul secolului al XIV-lea (1376–1389), cnezii români s-au aflat într-o situaţie
deosebit de grea dat fiind că ei au fost deopotrivă reprezentanţii proprietarului
domeniului dar şi apărătorii intereselor ţăranilor în calitatea lor de juzi ai satelor 131.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât nobilii au tins spre aservirea locuitorilor satelor
astfel încât funcţia lor de jude s-a transformat într-o corvoadă reală. Chiar şi în
aceste împrejurări vitrege, cnezii şi-au păstrat statutul, aşa cum o dovedesc
izvoarele otomane din a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Autorităţile otomane le-au recunoscut cnezilor şi crainicilor nu numai rolul ci şi
însemnătatea lor socială, dovadă măsurile luate în privinţa lor cu ocazia unor
recensăminte, ca de pildă cel desfăşurat în anii 1566–1567. În condiţiile în care 40 de
sate ale fiscului otoman din sandjakurile Timişoara şi Lipova nu s-au prezentat
la acest recensământ dar s-au înregistrat în condica cea nouă 30 de cnezi şi crainici,
i s-a poruncit, la 27 martie 1568, defterdarului de Timişoara să le înscrie în condică
scutirea lor de impozitele datorate pentru posesiunea lor de pământ (baştine) 132.
126 I. Karácson, Török-Magyar Oklevéltár 1533–1789, Budapesta, 1914, doc. nr. 90, p. 80–81.
127 Gy. Káldy-Nagy, A Csanádi szandzsák..., p. 220.
128 Ibidem, p. 23.
129 7. Numaralı Mühimme..., doc. cit. loc. cit.
130 I. Pataki, Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI-lea. Studiu şi documente,
Bucureşti, 1973, p. LXXI.
131 I. Haţegan, Rezistenţa cnezilor bănăţeni faţă de politica de feudalizare în secolul al XIV-lea,
în „Banatica”, 6, 1981, p. 217.
132 7. Numaralı Mühimme..., doc. nr. 1151, p. 549.