113 / 350
112
de paşă de Timişoara şi de aceea nu se poate stabili cu siguranţă care a fost
reşedinţa lor adevărată.
Este semnificativ faptul că, în defterul din 1660, în care au fost înscrise oştile
otomane şi căpeteniile lor,
vilayetul
Ineu (
Yanova
) a fost înregistrat în locul
vilayetului
Timişoara. Acesta din urmă a fost menţionat doar ca simplu
sandjak
.
Din acelaşi izvor se deduce că, la data aceea,
sandjakul
Timişoara nu a fost cârmuit
de un
sandjakbeg
, deoarece
hâsul
beglerbegului
Hüseyin a cuprins atât această
unitate adminsitrativ-militară cât şi
sandjakul
Ineu. Acest fapt mai dovedeşte
identitatea între
vilayetul
Ineu şi
vilayetul
Timişoara care, în 1660, au fost una şi
aceeaşi provincie a Imperiului Otoman, deşi izvoarele narative s-au referit adesea
la
beglerbegii
din Ineu. Nesiguranţa în a stabili centrul administrativ din
vilayetul
Timişoara la o dată anume s-a datorat contradicţiilor existente în această privinţă în
însemnările de călătorie ale lui Evliya Çelebi şi Heinrich von Ottendorf. În 1660,
Evliya Çelebi a considerat Ineul drept localitatea principală a
vilayetului
: „... aceasta
a fost desemnată ca reşedinţă de guvernare pentru vizirii de Timişoara”
105
. Jurnalul
de călătorie a lui Heinrich von Ottendorf întăreşte îndoiala cu privire la menţinerea,
în 1663, a centrului administrativ al
vilayetului
la Timişoara. Afirmaţia sa cu
privire la absenţa
beglerbegului
din citadelă duce la concluzia că, la acea dată,
cârmuitorul
vilayetului
nu şi-a avut reşedinţa la Timişoara ci la Ineu
106
. Îndoiala
întreţinută de izvoarele otomane priveşte perioada de până la 1684, pentru că după
despresurarea Vienei şi până la cucerirea Ineului (1693), centrul administrativ al
vilayetului
s-a aflat în această cetate. De aceea comandantul cetăţii Timişoara a
purtat titlul de
muhafız
(apărător) şi nu
beglerbeg
. De abia după încheierea tratatului
de pace la Karlowitz în 1699 şi după reorganizarea sa administrativ-teritorială,
vilayetul
şi-a recăpătat şi păstrat, până în 1716, numele său iniţial,
vilayetul
Timişoara.
2. DISTRICTE ŞI INSTITUŢII ROMÂNEŞTI
Coeziunea şi stabilitatea relativ îndelungată a Imperiului Otoman în Peninsula
Balcanică au rezultat în bună măsură din adaptarea la normele legii islamice
(
şari’a
) a instituţiilor şi autonomiilor existente în teritoriile cucerite de armata
otomană. Aceasta a fost calea eficientă de înglobare în structurile unui imperiu cu
graniţe mobile şi în plină expansiune a diferitelor zone geografice, popoare,
categorii sociale şi comunităţi urbane, care şi-au putut păstra astfel autonomia lor.
În cursul interacţiunii cu supuşii nemusulmani din ţinuturile cucerite, noile
autorităţi s-au folosit de rolul şi forţa tradiţiei preotomone pentru a păstra acele
aspecte ale stării de fapt, care au corespuns intereselor fiscale şi administrativ-
105
Evliya Çelebi,
op. cit
., vol. I, p. 294
; trad. cit
., p. 341; tot în vol. I, p. 180–181,
trad. cit
.,
p. 321: „cetatea Ineu a devenit acum reşedinţă de
sandjak
pentru paşa de Timişoara”.
106
Heinrich von Ottendorf,
Der Weeg von Ofen auff Griechisch-Weissenburg
..., Codex 8481,
p. 83 recto.