120 / 350
119
Atât
kanunnameul sandjakului
Timişoara din 1554 cât şi ordinul dat la
29 august 1567 defterdarului şi recenzorului Muharrem Çelebi sunt deocamdată
singurele izvoare, care pun în lumină continuitatea acestei instituţii administrativ-
militare însemnate, proprii populaţiei româneşti privilegiate. Este vorba de o
instituţie veche, de origine romană, aşa cum o atestă inscripţia din veacul al IV-lea,
descoperită în Banat la Gornea: “Rogo et peto primicere tunc puellam Bariam
teretrum perdis” (te rog şi te implor, primicere, pentru că pe sclava Baria, odorul
meu, o prăpădeşti cu totul)
148
. Dar în pofida dovezii de continuitate neîntreruptă a
instituţiei primicerului până în epoca otomană, inscripţia de la Gornea nu îngăduie
definirea statutului şi atribuţiilor sale. Primicerul menţionat în inscripţia din secolul
al IV-lea putea fi deopotrivă un gradat sau un funcţionar însărcinat cu lucrările de
fortificaţie şi care comanda o parte a cavaleriei (
equites
). În orice caz, în Banat, în
timpul stăpânirii otomane, funcţia de primicer şi-a păstrat caracterul său militar,
dovedindu-şi eficienţa invocată în rapoartele trimise Porţii de defterdarul Muharrem
Çelebi cu prilejul recensământului din 1567. Din numărul total de 700 persoane
privilegiate din cetăţile
vilayetului
Timişoara, primicerii şi
martolosii
au fost singurele
categorii sociale pentru care Muharrem Çelebi nu i-a cerut sultanului Selim al II-lea
anularea scutirilor fiscale. Considerând, aşadar, ca fiind suficient numărul primicerilor
şi martolosilor pentru apărarea
vilayetului
, Selim al II-lea a dispus înscrierea în condica
de recensământ atât a scutirilor fiscale recunoscute categoriilor amintite cât şi a
husarilor,
kara martolosilor
şi şoimarilor ca supuşi nemusulmani (
re’aya
), plătitori
de dări şi impozite
149
.
De altfel
kanunnameul sandjakului
Timişoara din anul 1554 este şi singurul
text de lege, care priveşte instituţia primicerului, dat fiind că în următorul
kanunname
întocmit în 1556 pentru acelaşi
sandjak
lipsesc deopotrivă referirile şi termenul
care o denumeşte. Admiţând posibilitatea analogiei cu vlahii din Imperiul Otoman
şi mai ales cu cei din
sandjakul
Smederevo, atunci s-ar crede în destrămarea acestei
categorii favorizate precum şi în anularea privilegiilor sale odată cu deplasarea
hotarelor Imperiului Otoman după cucerirea ţinutului Gyula din 1566. Totodată
absenţa termenului
primikür
din textul
kanunnameului
din 1566 al
sandjakului
Timişoara nu poate justifica substituirea instituţiei amintite cu cea a craincilor
menţionaţi în această carte de lege. Într-adevăr, crainicii (tc.
kurâyinik
) au fost
funcţionari care, întocmai ca şi cnezii, au primit un act de numire (
ellerinde olan
berat-i hümayun
)
150
. Din punctul de vedere al atribuţiilor şi responsabilităţilor lor,
aceşti funcţionari ai
vilayetului
Timişoara au fost, potrivit izvoarelor otomane,
ajutoarele cnezilor. Însărcinaţi cu aplicarea politicii fiscale în
sandjakul
Timişoara,
crainicii au avut obligaţia menţinerii cu orice preţ a numărului de contribuabili
(
re’aya
) şi aducerii cu forţa, în satele lor de reşedinţă, a ţăranilor fugari. Totodată
textul cărţii de lege din 1566 precizează calitatea crainicilor de adjuncţi ai cnezilor,
având atribuţia de a asigura încasarea impozitelor: „ca cei care sunt cnezi şi crainici
să adune capitaţia, datul oilor şi celelalte drepturi şi dări”
151
.
148
M. Gudea, I. Dragomir,
Cărămida romană cu text cursiv din secolul al IV-lea descoperită
la Gornea
, în „Banatica”, 3, 1975, p. 107.
149
7. Numaralı Mühimme
..., vol. I, doc. nr. 121, p. 63.
150
A. Akgündüz,
op. cit
., p. 123.
151
Ibidem
, p. 124.