75 / 530
74
Nu apare clar acum care ar fi fost întinderea plănuită a teritoriului provinciei
Sarmatia
spre sud. Dar, în antichitate, acest lucru trebuie să fi fost cunoscut de
triburile barbare care locuiau în arealul respectiv. Sarmaţii iazigi au început presiunea
spre sud în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre, în încercarea de a evita includerea în
provincia romană. Aceasta ar explica migrarea sarmaţilor iazigi în spaţiul dintre
Tisa şi Dunăre până în dreptul vărsării Mureşului în Tisa.
De ce era evitată includerea în noua provincie? Principala cauză ar fi aceea că
aceste triburi, încă nesedentarizate şi nomade incluse într-o provincie romană, ar fi
fost impuse la impozite şi dări ca orice provincial roman, lipsite astfel de subsidii şi
de alte avantaje comerciale obţinute în relaţiile cu romanii, implicit lipsite de
posibilitatea de mişcare pe o deţineau până atunci. Această rigoare trebuie să fi
determinat încercarea de a se sustrage includerii în teritoriul noii provincii, prin
retragerea lor spre sud. Înspre nord acest lucru era mai greu, pentru că teritoriul
imediat era ocupat de marcomani şi quazi care încercau acelaşi lucru probabil, în
condiţiile în care deja mai multe triburi barbare se stabiliseră în preajma lor şi
puteau fi cu greutate mutate. În atare situaţie, soluţia sarmaţilor iazigi apărea cea
mai facilă prin dislocarea triburilor locale de origine celtică şi dacică
333
. Aşa s-ar
explica dispariţia unor aşezări precum cea de la Čurug aflată imediat la vest de Tisa.
Este vorba chiar de încheierea – primului nivel de locuire al aşezării în vremea lui
Commodus
334
.
Sub această presiune sarmatică, comunităţile care locuiau spaţiul dintre Tisa
şi Dunăre vor încerca să se adăpostească în teritoriile de la est de Tisa. Nu ştim de
unde anume a început această mişcare a triburilor iazige, dar s-ar părea că ea a
avansat în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre, dinspre Aquincum spre sud. Comunităţile
locale indigene din acest areal nu puteau forţa Dunărea înspre Pannonia Inferior,
dar se puteau apropia de teritoriile aflate la est de Tisa, încercând să se stabilească
aici. Triburile iazige au înaintat şi au ocupat un nou teritoriu şi s-au apropiat mai
mult de sudul „pungii”, spre Dunăre. Aşezările indigene locale din acest spaţiu s-au
văzut obligate să se retragă înspre estul Tisei, pentru a se salva din faţa noilor
ocupanţi. Aceste mişcări de populaţie trebuie să fi determinat, în spaţiul dintre Tisa
şi Dunăre, anumite conflicte militare, care să fi avut ca urmare intervenţia armatei
din Dacia în scop de pacificare şi, în final, rezolvarea problemei prin acceptarea
unor comunităţi locale în preajma frontierelor provinciei. Se pare că trebuie să
deducem că pentru graniţa de vest a Daciei s-a preferat menţinerea în secolul II,
până la Marcus Aurelius, a unei
terra deserta
până la Tisa.
Nu deţinem informaţii prea clare cum s-a desfăşurat procesul de stabilire a
triburilor locale în teritoriile de la est de Tisa în faţa limesului Daciei Romane, deşi
pot fi luate în discuţie două mărturii literare mult discutate în literatura de
specialitate, din Dio Cassius.
Prima este oferită de Dio Cassius care menţionează, în timpul legatului
C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes
(180–182), permisiunea pe care au primit-o
333
Benea 2011 a, passim.
334
Vezi mai sus.