336 / 530
335
alături de existenţa cultelor tradiţionale romane şi mai ales în sud-vestul Daciei nu
s-ar putea face fără o încercare de înţelegere a prezenţei acestui fenomen în deceniile
premergătoare, mergând până chiar în secolul al II-lea
1765
.
Banatul antic
ca unitate deplină geografică a fost un teritoriu doar parţial sub
ocupaţia romană, până pe linia defensivă
Lederata
–
Tibiscum
– restul teritoriului
aflându-se sub o supraveghere atentă ca
terra deserta
până în vremea lui Commodus,
când se va permite stabilirea aici, a unor seminţii barbare în câmpia joasă a
Banatului. În câteva fortificaţii romane, precum cele de la
Micia
, staţionau efective
militare de origine din Orient cum ar fi –
cohors II Flavia Commagenorum
,
numerus
Maurorum Miciensium
şi
Tibiscum
–
numerus Palmyrenorum Tibiscensium,
numerus
Maurorum Tibiscensium
sau
Dierna
unde epigrafic sunt documentaţi orientali
civili
.
De-a lungul căilor principale de acces spre Dacia, comunităţile locale au
ajuns în contact cu indivizi militari sau civili veniţi sau reveniţi din Orient
1766
.
Cercetările arheologice au scos la iveală piese care oferă indicii pentru
studierea mărturiilor cu caracter creştin în strânsă dependenţă cu descoperirile din
restul Daciei sau din alte provincii. În acest sens, analiza noastră îşi propune să
atragă atenţia doar asupra unor forme de manifestare creştină încă din timpul
existenţei provinciei spre secolele următoare abandonării acesteia de către romani.
Ca atare, în cazul mărturiilor creştine timpurii,
discuţia
se va baza, în principal,
doar pe anumite piese care pot fi atribuite acestei religii fără a putea documenta în
vreun fel, existenta vreunui lăcaş de cult creştin public; cultul care se desfăşura
probabil într-un cadru privat familial
,
aşa cum se constată în epoca romană târzie
1767
.
Pătrunderea cultului creştin, ca religie în Dacia, a fost presupusă şi acceptată
de literatura de specialitate românească şi parţial cea străină pentru secolul III, ca
dată generală, fără prea multe alte precizări. Cercetările arheologice efectuate în
anumite centre din sud-vestul Daciei aduc elemente noi în acest sens
1768
. Nu vom
discuta
decât
acele piese care se pot atribui în mod cert cultului creştin.
Retragerea administraţiei romane din Dacia în timpul lui Aurelian marchează
o ruptură în istoria politică a teritoriului prin aceea că administraţia romană va
ocupa, în opinia unor specialişti, doar un teritoriu limitrof liniei malului stâng al
Dunării
1769
sau dimpotrivă, întregul areal de sud-vest al Daciei a fost ocupat şi
controlat de către romani –în opinia altor cercetători, opinie pe care o împărtăşim şi
noi
1770
. În atare situaţie, au apărut schimbări în structura politică economică a
teritoriului în discuţie, care marchează, într-un fel, o oarecare
ruralizare
a comunităţilor
locale, menţinerea însă în mod constant până la mijlocul secolului IV (timpul lui
Constantius II) a unei economii monetare bazată pe monedă romană.
Formele de manifestare a religiei creştine (prin artefacte, lăcaşuri de cult) nu
apar explozive la începutul secolului al IV-lea, precum în provinciile sud-dunărene.
1765
Benea 2013 c, p. 271.
1766
Benea 2013 c, p. 271–272.
1767
Benea 2013 c, p. 272.
1768
Ele sunt cunoscute în bună măsură şi au fost deja publicate cu diferite ocazii.
1769
Protase, 2001, p. 259–267.
1770
Benea 1996, cap. introductiv.