335 / 530
334
aşezările limitrofe vicane. De aici o oarecare stabilitate a aşezărilor şi teritoriului în
general. Ne referim îndeosebi la numărul mare de centre de reducere a minerului de
fier constatate pentru această perioadă. Semnificative sunt în acest sens nu numai
prezenţa izolată a monedelor romane în cursul secolului IV, chiar dacă în partea de
est a Banatului numărul tezaurelor este mai redus.Citam selectiv descoperirile de
Dierna şi Tibiscum).
Într-un cuvânt,
controlul roman
pe teritoriul fostei provincii romane Dacia
era mai riguros şi denotă o organizare care se menţine în vechile structuri romane
de existenţă, fie ele militare, fie civile.
Câteva
concluzii preliminare
decurg din analiza de faţă şi anume încercarea
permanentă a Imperiului Roman de a menţine un
control politic şi militar
direct
asupra teritoriului nord-dunărean devenit evident din momentul în care Imperiul îşi
fixează noua capitala la Constantinopol în sudul peninsulei Balcanice. Refacerile
constatate pe teritoriul fostei Dacii, podul de la Sucidava şi Oescus etc., sunt doar
aspecte palpabile în acest moment, dar obligă la o reevaluarea asupra spaţiului în
discuţie. Banatul aflat în preajma Dunării a fost direct implicat în acest proces.
Întreaga dinastie inaugurată de Constantinus I a luptat să menţină contactul
cu populaţia sedentară prin menţinerea monedei ca element de schimb, ceea şi
explică afluxul mare al acesteia la mijlocul secolului IV, în vremea lui Constantius II.
După dispariţia si a lui Iulian Apostata informaţiile literare sunt mult mai slab
menţionate despre acest teritoriul în anul 365 o alianţa sarmato-quadă a atacat
Imperiul, urmată de o alta, în anul 378 după dezastrul de la Adrianopole fiind respinşi
cu mare greutate de către Theodosius I. Cu rare excepţii, Banatul nu mai apare
amintit în documentele vremii până la invazia hunilor.
ÎNTRE PĂGÂNISM ŞI CREŞTINISM. REALITĂŢI SPIRITUALE
ÎN SUD-VESTUL DACIEI ÎN EPOCA ROMANĂ TÂRZIE
Introducere
. Secolul al III-lea marchează în evoluţia Imperiului Roman o
dezvoltare pe toate planurile, dar mai ales sub aspectul relaţiilor interumane
facilitate de posibilităţile de comunicare din interiorul Imperiului Roman
1764
. Ca
atare, în provinciile periferice al Imperiului – cum a fost şi Dacia au ajuns pe
diferite căi, cu ajutorul militarilor trimişi în Orient sau prin negustori ori persoane
particulare, cultele orientale de origini diferite din spaţiul oriental şi chiar din afara
sa (Mithras).
Între acestea, se numără şi adepţi ai religiei creştine ajunşi în Dacia, provincie
care în acest context a avut o situaţie aparte tocmai prin faptul că a fost abandonată
de administraţia romană în vremea lui Aurelian, chiar înainte de instaurarea
Dominatului. Urmărirea evoluţiei manifestărilor cu caracter creştin în acest areal
1764
Între ultimele studii de sinteză privind această problemă vezi şi Benea 2013 c, p. 271–302;
Benea 2016 (sub tipar).