234 / 530
233
chiar un conducător al turmelor
1241
. Este un indiciu clar în opinia mea, că această
dedicaţie poate pusă în legătură cu problema aflată în discuţie.
Ultimul monument, databil în anii 213–214 este ridicat pentru sănătatea lui
Caracalla şi a mamei sale Iulia Domna de un sclav vilicus
Syntrophus
, în numele
procuratorului vamal
Iulius Paternus
1242
. Inscripţia oferă astfel, indiciul prezenţei
aici a unui
punct vamal
(care pe teren poate fi şi la Mehadia sau chiar la
Ad. Mediam
).
Pe un plan cartografic păstrat din anul 1774 discutat mai sus, apare clar redat
planul unui templu atribuit de noi – lui Hercules, judecând după monumentele
scrise şi de artă descoperite pe arealul respectiv
1243
.
Poziţionarea templului închinat lui Hercules lângă izvoarele termale bine
cunoscute reprezintă nu numai un indiciu că întreaga staţiune îl invoca pe erou
pentru calităţile sale de protector al izvoarelor termale,
dar la care se putea adăuga
şi acela de protector al turmelor.
Locul era extrem de potrivit, întrucât turmele
care coborau din munţii Cernei puteau trece peste cei ai Mehedinţiului pentru a se
îndrepta spre câmpie într-o altă etapă a transhumanţei, la iernat. Existenţa templului lui
Hercules la
Ad Mediam
putea să favorizeze formarea unei pieţe locale în care păstorii
îşi puteau valorifica o parte a produselor, aşa cum se întâmpla în alte provincii
1244
.
Folosirea păşunilor din Dacia apare firească la parametri majori, chiar dacă în
acest moment informaţiile sunt destul de modeste şi laconice. Puncte de trecere
obligatorii ale păstorilor cu turmele lor existau probabil în mult mai multe locuri
1245
.
Cele câteva evidenţiate sunt comune cu cele de exploatarea sării şi exportul acesteia
înspre
barbaricum
sau dimpotrivă pe Mureş–Tisa–Dunăre spre alte provincii.
Importanţa păstoritului în provincia Dacia este reflectată de prezenţa, chiar
dacă puţin numeroasă în mediul vilelor rustice, a amenajărilor legate de adăpostirea
animalelor; în aşezările rurale sunt amplasate de regulă în zone apropiate de cele cu
acces spre păstoritul montan. De aici, nu excludem posibilitatea existenţei unor
domenii imperiale pe teritoriul provinciei Dacia.
Aşadar, ni se pare că, respectând informaţiile de până acum, toate cele trei
tipuri de transhumanţă amintite de J. Brun pentru Gallia se regăsesc şi în Dacia. Ele
au un caracter legat direct de aşezarea rurală de bază sau
villa rustica
şi presupun o
pendulare între păşunile alpine vara, şi o revenire iarna în mediul protejat al satelor
sau chiar interprovincial în funcţie de posibilităţi, spre Moesia Inferior.
Desigur, o transhumanţă la distanţe mari, aflate departe de aşezări, vara pe
păşunile alpine, iar iarna în zona de câmpie, este un lucru care poate fi doar intuit
în acest moment. Nu deţinem dovezi concludente, dar îl presupunem spre Dacia
sud-carpatică, în câmpie sau chiar în nordul Moesiei Inferior, respectiv Dobrogea
de astăzi.
1241
Vezi interpretarea propusă de I. I. Russu la comentariu din IDR, III, 1, 68.
1242
IDR, III, 1, 58.
1243
Benea, Lalescu 1997–1998, p. 267–302.
1244
Gros 1996, p. 314–315.
1245
Ne gândim în primul rând, la punctul vamal de la
Pons Augusti
,
care apare nefiresc în
interiorul provinciei, dacă nu ar fi avut şi alte atribuţii.