Istoria Banatului Antichitatea

239 / 530

238
Astfel, pe baza analizei materialului epigrafic existent, dar şi a unor descoperiri
arheologice propunem următoarele districte miniere, alături de cel aurifer, în
provincia Dacia:
1. În ordinea importanţei, teritoriul aflat la sud de Mureş, înspre Munţii
Poiana Ruscă, cuprinzând Teliucu Inferior, Cinciş, Ghelari, Ruda, Alun etc., care la
nord-vest putea include şi Micia , iar spre sud, Tincova şi Criciova cunoscute pentru
exploatările de fier, formează un district minier al fierului. Două sunt elementele
care definesc posibilitatea de identificare şi anume inscripţia deja cunoscută în
literatura de specialitate, descoperită la Teliucu, care menţionează în timpul lui
Caracalla doi conductores ferrariarum cu numele: Gaius Gaurius Gaurianus, preot
la Apulum, şi Flavius Soterius augustal, la Ulpia Traiana1265. Probabil că sediul
acestui district minier de ferrum Daciae se afla la Teliucu Inferior. Prezenţa, doar
la începutul secolului al III-lea, a unor arendaşi al acestor mine de pe întreg teritoriul
provinciei îngreunează înţelegerea pe deplin a statutului lor în cursul epocii pre-
cedente, dar aceasta poate fi şi o carenţă de informaţie temporară.
2. Districtul minier al exploatării sării aflat în partea central-nordică a
Daciei romane cu centrele de la Domneşti, Jucu, Cojocna, Potaissa, Salinae şi
probabil în estul provinciei la Mărtiniş, Sânpaul, Ioneşti1266. Sediul districtului ar fi
la Apulum, judecând după descoperirile epigrafice cunoscute.
3. Sud-vestul Daciei ar forma un district minier complex1267. Cuprinde
două zone mari cu resurse minerale bogate. Prima este grupată în jurul localităţilor
de azi Bocşa1268, Ocna de Fier1269, Berzovia1270, Eftimie Murgu1271, poate şi
Dognecea, pentru care nu există încă dovezi epigrafice concludente.
Un loc distinct îl are aici toponimul Centum Putea identificat de literatura de
specialitate la Surducu Mare1272. Întrucât localitatea antică apare pe traseul liniei
defensive de castre de la Lederata–Tibiscum, reprezentată pe Tabula Peutingeriana,
acest lucru a determinat amplasarea acestui centru militar cu toponim minier, la
Surducu Mare.
V. Wollmann a avansat ipoteza că toponimul s-ar cuveni să fie atribuit
aşezării de la Moldova Nouă, unde apar urme evidente, dense de exploatare minieră.
Toponimul apare menţionat târziu pe Tabula Peutingeriana, fiind posibilă eroarea
între cele două centre. Moldova Nouă, fiind apropiată de Dunăre, este la o distanţă
apreciabilă de linia de castre amintită. Ipoteza este interesantă şi credem în această
1265 Benea 2008 c, p. 16–17 cu bibliografia.
1266 Vezi Benea 2007 c, p. 91–114.
1267 Benea 2008 c, p. 22–23.
1268 Tudor 1968, p. 61–64.
1269 Petolescu 2005, nr. 182.
1270 IDR, III, 1, 113; Petolescu 2005, nr. 177.
1271 Petolescu 2005, nr. 181.
1272 IDR, III,1, p. 133–134. Wollmann presupune că acest toponim s-ar potrivi mult mai bine
centrului minier de la Moldova Nouă decât identificării propuse de la Surducu Mare pe linia
defensivă cunoscută, unde nu sunt cunoscute astfel de exploatări miniere.