224 / 530
223
proprietatea statului, păşuni cu caracter particular aparţinând unor mari proprietari
de turme de vite
1186
.
Sever Dumitraşcu a avansat ipoteza unei transhumanţe între provincia Dacia
şi
barbaricum
(prin ducerea vitelor din provincie în valea Tisei, deci în
barbaricum
din provincie, la iernat)
1187
. În acest moment, o astfel de ipoteză oricât de tentantă
ne apare ea nu poate fi acceptată decât cu mari rezerve, întrucât, nu avem nici un
fel de sursă epigrafică, care să confirme sau să facă referire chiar indirectă, la aceasta.
Dar s-ar putea presupune că pentru mari crescători de vite din mediul barbar
sau invers, să fi existat această posibilitate de a se afla câteva luni bune din primăvară
până în toamnă pe păşunile alpine. Pe de altă parte, aceasta presupune o
graniţă
destul de elastică
, dar şi
relaţii extrem de clar stipulate
cu acele populaţii care
trebuiau să fie „sigure şi fidele statului roman”. Pentru nici una din aceste probleme
nu avem date, cât de cât concludente, iar izvoarele literare nu oferă informaţii
interpretabile în acest sens.
Structura păstoritului tradiţional modern românesc este interesantă pentru
înţelegerea acestei ocupaţii care se desfăşoară în strânsă dependenţă totuşi de cele
mai multe ori de aşezarea locală din care fac parte păstorii şi turmele respective.
Transhumanţa propriu-zisă pe distanţe lungi este privită mai mult ca un mijloc de
organizare independentă şi întreţinere a unor turme conduse de păstori. Asemănările cu
lumea romană sunt frapante. Am exemplifica numai faptul că în antichitate exista o
sărbătoare a păstorilor numită
paralia
ce avea loc în 21 aprilie, manifestare de cult,
care se păstrează şi astăzi cu similitudini frapante are loc la români în 22 aprilie şi
marchează începutul anului pastoral sub numele de
Sângeorz
1188
.
Desfăşurarea păstoritului în preajma aşezării unei comunităţi, pendularea
între zonele alpine, de deal şi colinare şi apoi revenirea în aşezarea propriu-zisă
pentru iernat sunt lucruri general, valabile.
În acest sens, se poate vorbi mai mult de un păstorit cu caracter local apropiat
de comunitatea de care depindea turma sau chiar de mari proprietari de
villae
rusticae
. Doar în puţine cazuri în anumite
villae
se constată prezenţa unor amenajări de
grajduri sau saivane pentru oi, cum ar fi de pildă la: Chinteni, Mânerău, Deva,
depresiunea Miercurea Sibiului (cu mai multe ferme rurale)
1189
, Dalboşeţ, poate şi
Lăpuşnicel.
Nu dorim să minimalizăm aportul vilelor rustice la creşterea vitelor, lucru
determinat de existenţa în primul rând a unui număr important de cavaleri în
provincia Dacia, care probabil aveau un contact direct cu această ocupaţie (de pildă
familia lui P. Aelius Antipater de la Apulum, P. Aelius Marus, dar mai ales P. Ael
Strenuus, tot de la Apulum, ca să nu cităm decât câteva nume în acest sens). Numărul
1186
Benea 2010 c, p. 50–74.
1187
Dumitraşcu 2001, p. 32–39.
1188
Golban 2010, p. 83–88.
1189
Glodariu 1977, p. 950–989. Trebuie menţionat faptul că doar în puţine cazuri se poate vorbi
de o cercetare arheologică riguroasă care să fi dezvelit şi alte construcţii pe lângă clădirea principală.