223 / 530
222
import, alături de cele autohtone, atât la bovine, cât şi ovine, caprine, suine etc.
Existenţa unor efective de animale va fi determinat şi organizarea concretă a
modului de desfăşurare a acestei ocupaţii, similar cu cel din alte provincii romane.
Creşterea vitelor a reprezentat o preocupare esenţială pentru anumite
villae rusticae
din Dacia romană (cităm selectiv: Chinteni, Mânerău, Deva, câteva din depresiunea
Sibiului: Apoldu de Sus–Levejoare, Apoldu de Sus–curtea Velii, Miercurea Sibiului–
Coşcane etc.), unde descoperirile arheologice au identificat existenţa unor grajduri
1182
.
Pentru aşezările rurale locale, creşterea animalelor era o condiţie
sine qua
non
de asigurare a nevoilor de subzistenţă în comunităţile respective, chiar dacă,
deocamdată, în doar puţine asemenea centre au fost efectuate cercetări arheologice
şi, mai ales, au fost întreprinse analize asupra materialului osteologic recuperat,
precum Cicău.
Atenţia acordată în special în ultimele decenii analizei fondului osteologic
animalier recuperat din diferite puncte cercetate (castre, aşezări rurale, sau chiar
edificii din mediul urban etc.) au atras atenţia asupra importanţei acordate creşterii
animalelor atât pentru alimentaţie cât şi pentru nevoile cotidiene ale producţiei
casnice (pielărie, prelucrarea osului etc.). Sunt semnificative în acest sens cercetările
efectuate de mai mulţi ani de Al. Gudea
1183
, care a atras atenţia în mod special
asupra folosirii în timpul provinciei Daciei (anii 106–275) a raselor mai mari cu o
productivitate ridicată, importate din lumea romană, la care se adaugă prezenţa
unor specii hibride de animale mari bovine, ovine, caprine între fondul local geto-
dacic şi cele de import. Autorul remarcă în aceasta o „romanizare în domeniul
creşterii animalelor”, având la bază tocmai aceste specii hibride.
Problema care se ridică se referă la modul în care provincia a reuşit să obţină
un fond de animale care numeric să se ridice la cotele necesare rezolvării
aprovizionării întregului teritoriu al provinciei şi a satisfacerii, în primul rând, a
obligaţiilor faţă de Statul Roman. Problema este dificil de reconstituit în acest
moment al informaţiei documentare, întrucât avem doar date disparate la nivelul
celor două forme locale de habitat aşezări şi ferme rurale. În fiecare gospodărie
existau animale care trebuiau să asigure nevoile familiei respective. Ele reprezentau un
număr mic de animale potrivit nevoilor de subzistenţă. Modul de percepere a
taxelor de către fiscul imperial se făcea pe capete de animale. Se constată, pe baza
interpretării unei
lex agraria
din anul 643/111 a. Chr.
1184
, că pentru o turmă mică
formată din până la 50 de oi şi 10 vite mari, nu se plăteşte nici o taxă în cazul
folosirii unui teren din
ager compascuus
1185
.
Pe lângă aceste vite erau turmele mari formate mai ales din ovine, caprine şi
bovine care erau mutate în funcţie de păşuni la munte vara, iar iarna la iernat în
apropierea gospodăriilor sau în zone de câmpie. În Dacia, au existat păşuni aflate în
1182
Benea 2010 c, 48–63.
1183
Gudea 2005, p. 211–263; Gudea 2008, passim.
1184
CIL, I, 200, I
2
, 585 cf. Kübler 1949, sv.
Pascua
, col. 2056.
1185
Benea 2010, p. 50–74.