101 / 530
100
Nu avem indicii asupra unor efective scoase în Dacia, nici corpuri
expediţionare de cavalerie formate din mai multe detaşamente din auxilii şi nici
unităţi întregi. Importanţa efectivelor de cavalerie romană din Dacia trebuie să fi
atras atenţia conducerii Imperiului în formarea eşaloanelor, cel puţin pentru Illyricum,
unde
nu
întâmplător în fruntea lor a fost instalat un ofiţer de origine locală dacică,
cum a fost
Aureolus
. În momentul când aceste efective, la care trebuie să se fi
adăugat şi anumite trupe din provinciile sud-dunărene, participau la începutul
organizării lor, în anii 259–261, la evenimente militare în zone apropiate de sediile
lor de garnizoană, acest lucru a fost considerat firesc întrucât presupunea implicit
apărarea teritoriilor proprii. Pe măsură ce organizarea corpului de cavalerie prindea
contur devenind o forţă militară distinctă pentru întreg Imperiul, probabil, au apărut
anumite nemulţumiri la nivelul masei militarilor rămaşi în provinciile respective şi
chiar la nivelul corpului ofiţeresc
494
.
În condiţiile disensiunilor interne provocate de uzurpatorii care revendicau
1–3 provincii în componenţa teritoriului aflat în jurisdicţia lor, trupele din provinciile
de la Dunărea de Jos erau interesate de apărarea doar a propriilor teritorii. Probabil
aici să se fi aflat şi „nodul gordian” în conflictul dintre Gallienus şi corpul ofiţerilor
iliri condus de Claudius şi Aurelianus, care doreau protejarea în principal, a
teritoriilor balcanice, de unde proveneau
495
şi mai puţin reîntregirea Imperiului cu
provinciile din vest ori chiar din Orient.
Măsurile cu caracter militar ale lui Gallienus au avut consecinţe nefaste pe
plan local în Dacia, întrucât au impus anumite reorganizări prin aducerea unor
detaşamente mici în castrele părăsite de efectivele lor. Aceste unităţi proveneau din
cele două legiuni sau din trupe auxiliare de infanterie limitrofe. Într-un singur caz
cercetările arheologice au evidenţiat o distrugere prin incendiere masivă în castrul
de la Ilişua datată în vremea lui Gallienus şi care ar putea fi pusă în legătură cu
aceste evenimente
496
. Nu avem alte indicii asupra sfârşitului unor fortificaţii romane
prin incendieri masive, care să se dateze cu precizie.
Perioada de aproape un deceniu din domnia lui Gallienus (260–268) s-ar
părea că reprezintă un răstimp în care nu se poate vorbi prea mult despre Dacia,
adică dispar informaţiile despre provincie şi din provincie. Dar, ar trebui avut în
vedere faptul că Claudius deţinea calitatea de
dux Illyrici
, funcţie preluată imediat
după anul 261, de la Aureolus, devenit între timp comandantul întregii cavalerii
mobile. Or, în biografia sa, se menţionează clar prezenţa trupelor din Dacia în
componenţa efectivelor sale
497
. Indiferent în ce perioadă până la sfârşitul domniei
lui Gallienus, el reuşise să includă Dacia din nou în rândul provinciilor aflate sub
controlul Imperiului. O definitivare a acestei situaţii apare în anul 272, când împăratul
Aurelianus în urma victoriei asupra goţilor şi carpilor, va relua ...
refacerea
494
Vezi Benea 2013 a, p. 215–218.
495
Hartmann 2006, p. 81– 117
496
Protase et alii 1997, passim.
497
SHA,
Vita divi Claudii
, 15, 3.