Istoria Banatului Otoman

54 / 350

53
suferit reduceri substanţiale datorită expediţiilor otomane din anii 1658 şi 1660:
210.000 akçe în sandjakul Lipova, 20.892 akçe în sandjakul Cenad, 298.945 akçe
în sandjakul Gyula, 26.008 akçe în sandjakul Moldova (Veche), 92.420 în
sandjakul Ineu şi 619.155 în sandjakul Caransebeş234.
Pe lângă formele de proprietate şi posesiune otomană prezentate mai sus, în
vilayetul Timişoara a funcţionat instituţia social-economică a fundaţiilor pioase,
numită vakıf (ar.waqf). Această instituţie islamică s-a format în mod necesar din
donaţii cu caracter inalienabil, în scopuri pioase şi caritabile, a unor suprafeţe de
pământ cu statut de proprietate deplină (mülk sau temlik), a bunurilor mobile şi
imobile, a unor sume de bani şi a veniturilor de orice fel. Întemeiată din iniţiativă
privată, printr-un act de voinţă al donatorului numit vakıfname, fundaţia pioasă a
avut un scop dublu: religios şi social, caritabil, de ajutorare a săracilor şi a celor
aflaţi în nevoie. Aşadar, vakıful nu a urmărit în mod intenţionat absolvirea
proprietăţii de orice tip (mülk, timar, hâs) de dări, obligaţii fiscale sau de altă
natură. Dimpotrivă, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent vakıful a
îndeplinit funcţii sociale multiple, echivalente serviciilor sociale actuale. Începând
cu primul veac al Hegirei, fundaţia pioasă cu caracter privat a procurat mijloacele
necesare de venit pentru întreţinerea instituţiilor islamice specifice: djamii , mekteb
(şcoli primare), medrese (şcoli teologice superioare), spitale, hanuri, imaret
(aşezăminte de binefacere), băi, cişmele, aşezăminte de dervişi (tekke, zaviye). Prin
prezenţa şi prin puterea sa economică, vakıful a adeverit întotdeauna şi pretutindeni
în statul otoman desfăşurarea şi dimensiunile atinse de procesul de islamizare în
teritoriile ocupate. Numărul apreciabil de fundaţii pioase de valoare modestă
întemeiate în oraşul Timişoara dezvăluie sentimentele religioase profunde ale
oamenilor de rând. Transformarea proprietăţilor modeste în vakıf s-a făcut sub
imboldul carităţii şi nu din dorinţa ctitorilor de a le salva prin scoaterea lor din
circuitul fiscal şi economic. De pildă, în anii 1652–1653, o mare parte a
cheltuielilor vakıfurilor a slujit la ajutorarea bolnavilor şi săracilor, aşa cum reiese
din registrul kadiului din Timişoara235. Dar această instituţie islamică nu a asigurat
doar asistenţă mutuală, ci a contribuit la construirea şi întreţinerea infrastructurii în
cartierele aşezărilor otomane cu caracter urban din vilayetul Timişoara.
Fundaţia pioasă a jucat un rol însemnat în activitatea urbanistică datorită
faptului că a creat baza materială şi mijloacele necesare retribuirii personalului
aferent construcţiilor aparţinând vakıfului . De altfel vakıful le-a oferit persoanelor
avute (particulari, mari demnitari) cadrul instituţional necesar construirii edificiilor
publice religioase (djamii, mesdjid), sociale (imaret, spital, băi etc.), socio-
religioase (tekke) şi finanţării funcţionării lor. Dar nu trebuie trecut cu vederea nici
sprijinul financiar pe care aceeaşi fundaţie pioasă l-a acordat musulmanilor
nevoiaşi pentru achitarea dărilor lor.
La Timişoara, de pildă, Djimdjime Mehmed Efendi a ctitorit în mahalaua
care i-a purtat numele o djamie şi un vakıf înzestrat cu o avere evaluată în 1653 la
530.000 akçe. Spre deosebire de venitul vakıfurilor modeste, dispunând de prăvălii,
234 Evliya Çelebi, op. cit., vol. I, p.190, trad. cit., p. 332.
235 Kl. Hegyi, Török berendezkedés Magyarországon, Budapesta, 1995, p. 189.