Istoria Banatului Otoman

38 / 350

37
la ghindă. În privinţa dării porcilor la păşune, s-a aplicat principiul răscumpărării
cu bani: câte 4 denari de fiecare porc trecut de un an, în timp ce s-au stabilit taxe
diferenţiate pentru porcii scoşi la pădurea de ghindă. Pentru fiecare porc scos la
ghindă s-au perceput câte 2 denari96, cuantumul taxei dublându-se la 4 denari în
condiţiile în care pădurea de ghindă din hotarele unui sat s-ar fi aflat în posesia
spahiului. Legiuitorul a mai preluat la cuantumul său preotoman de 1/20, dijma
percepută din porcii scoşi la ghindă pe proprietăţile regale de odinioară de pe
dealurile de la Ciacova, Bocşa, Berini şi Cerin, de la ghindăria de la Jebel etc.,
transformate în hasuri imperiale97.
Includerea nonei în noul sistem fiscal otoman a avut loc prin stabilirea de
către legiuitor a identităţii între această obligaţie feudală 98 şi darea mustului ( resm-i
şire). El i-a consfinţit, în mod implicit, stăpânului de pământ dreptul de monopol
asupra vânzării mustului, fapt care explică legalizarea dării butoiului, o dare
preotomană cu un cuantum variabil în funcţie de capacitatea recipientului (câte
15 akçe pentru butoiul numit putină şi câte 7 akçe pentru un butoi mic)99. Dacă
nona au plătit-o ţăranii din satul în hotarele căruia se aflau viile100, în schimb datul
în ovăz numit ako a fost stabilit de legiuitorul otoman ca fiind obligaţia fiecărui
lucrător sezonier, de a preda câte 8 kile de orz (circa 200 kg)101.
Inclus în textul kanunnamelelor emise în 1554 şi 1566 sub numele de
obiceiul oilor (adet-i agnam), datul oilor şi-a păstrat semnificaţia de sarcină feudală
impusă numai populaţiei româneşti din momentul cuceririi Transilvaniei de către
maghiari. Din precizările numeroase cu privire la natura şi la modul său de
încasare, rezultă că legiuitorul a adoptat acele obiceiuri şi reglementări fiscale,
compatibile cu legislaţia de tip kanun , care au asigurat o continuitate în perceperea
datului oilor la cuantumul şi la termenele fiscale în vigoare la data cuceririi
otomane. Totodată, s-a respectat întocmai şi particularitatea sa de a fi o obligaţie
faţă de suveran şi nu faţă de stăpânul feudal. Prin urmare, veniturile realizate din
încasarea sa i-au aparţinut fiscului imperial (miri), cu excepţia acelora din
sandjakurile Arad şi Cenad, situate la hotarul cu principatul Transilvaniei. După
cucerirea cetăţii Gyula din 1566, în textul kanunnamelelor promulgate în anul
următor s-a inclus prevederea încasării datului oilor de fiscul imperial în
sandjakurile Timişoara, Lipova, Arad şi Cenad. În privinţa cuantumului său, datul
oilor s-a apropiat de cel preotoman (o oaie cu miel din 25 de oi)102, percepându-se o
oaie din douăzeci. În împrejurările în care numărul oilor era mai mic de cifra de
96 V. Veliman, op. cit., p. 421; Cr. Feneşan, op. cit., p. 339; A. Akgündüz, op. cit ., p. 132, 121,
113, 101.
97 V. Veliman, op. cit. loc. cit.; Cr. Feneşan, op. cit. loc. cit .; A. Akgündüz, op. cit., p. 133.
98 Cr. Feneşan, op. cit., p. 339; A. Akgündüz, op. cit., p. 115; V. Veliman, op. cit ., p. 421; A.
Akgündüz, op. cit., p. 133.
99 V. Veliman, op. cit., p. 422; Cr. Feneşan, op. cit., p. 339; A. Akgündüz, op. cit ., p. 134, 123,
116, 103.
100 V. Veliman, op. cit., p. 421; Cr. Fenşan, op. cit., p. 339: „pentru că cei care au viile în
hotarele propriului <lor sat> nu au dat mereu nimic altceva decât dijma”.
101 V. Veliman, op. cit., p. 421; Cr. Feneşan, op. cit. loc. cit.
102 S. Szilágyi, Monumenta Comitialia Regni Transsylvaniae (1540–1556) , vol. I, Budapesta,
1876, p. 238–241.