Istoria Banatului Otoman

nobilimii şi ai diferitelor categorii militare locale. Beneficiari ai „bunăvoinţei”

ocupanţilor otomani şi ai respectării poziţiei lor sociale au fost numai acei

conducători şi oşteni localnici, care au făcut dovada supunerii lor neştirbite şi a

loialităţii lor faţă de sultan. Ei au fost luaţi în serviciul cuceritorilor otomani din

considerente militare imediate. Este vorba nu numai de calităţile lor (vitejie,

iscusinţă) şi de experienţa lor de teren, ci şi de considerentele strategice otomane,

care au exclus fărâmiţarea şi imobilizarea unei părţi însemnate a efectivelor

militare în calitate de trupe de ocupaţie în numeroasele cetăţi cucerite. În schimbul

slujbelor militare prestate, foştii conducători ai statelor balcanice, împreună cu

membrii nobilimii locale, şi-au păstrat dreptul de a deţine proprietăţi de pământ de

dimensiuni reduse, sub forma

timarului

sau a

baştinei

Totodată, încadrarea şi menţinerea ca forţe auxiliare în armata otomană a unor

categorii militare creştine (

voinuci, yamaci, martolos, husari

) au depins de însemnă-

tatea lor militară şi de rolul jucat în cadrul expansiunii otomane. Voinucii, care s-au

bucurat de un statut privilegiat, s-au transformat, odată cu pierderea însemnătăţii lor

militare din veacul al XVI-lea, în

re´aya

, supuşi de rând plătitori de taxe şi impozite.

Acesta a fost şi cazul altor categorii militare creştine privilegiate:

kara martolos

şi

husari

. Impunerea statutului de

re´aya

categoriilor de oaste amintite s-a datorat unor

cauze de natură fiscală, autorităţile otomane centrale şi locale încercând să oprească

pe această cale scăderea impozitelor datorate vistieriei imperiale.

Consolidarea ocupaţiei otomane prin implantarea grupurilor islamizate de

origine turcică şi balcanică în centrele urbane şi zonele rurale. Până la izbucnirea

conflictului religios şi militar între Imperiul Otoman şi Iran din veacul al XVI-lea,

autorităţile otomane au folosit rezervorul demografic al Anatoliei, alimentat

constant de imigrarea triburilor turcmene islamizate din Asia Centrală şi Iran,

pentru a controla teritoriile cucerite în Peninsula Balcanică. Această acţiune de

amploare a îmbinat, în mod complementar şi succesiv, sistemul de deportare în

masă (

sürgün

) a diferitelor populaţii balcanice şi de colonizare în locul acestora a

unor grupuri islamizate de origine turcmenă, sedentare sau nomade. Amplificată şi

de emigrarea voluntară a unor populaţii anatoliene, acţiunea de colonizare planifi-

cată de statul otoman a împlinit o menire dublă. În primul rând, ea a schimbat în

favoarea populaţiei musulmane structura demografică a cetăţilor şi centrelor urbane

fortificate. În al doilea rând, colonizarea a impus controlul otoman nemijlocit

asupra căilor strategice şi de comunicaţie din Peninsula Balcanică datorită aşezării

de-a lungul lor şi în grupuri compacte a musulmanilor deportaţi sau emigraţi din

regiunea asiatică a statului otoman. Odată cu ocuparea Ungariei şi cu înfiinţarea

vilayetului

Buda s-a înlocuit însă, în cursul acţiunii de colonizare, rezervorul

demografic turcic-anatolian cu cel slavo-bosniac. Astfel, de la începutul veacului

al XVI-lea, Bosnia a contribuit, treptat şi în funcţie de împrejurări, la colonizarea şi

Islamizarea teritoriilor ocupate de otomani mai întâi în Serbia. Pe lângă grupurile

însemnate de bosnieci, în Ungaria au mai fost colonizaţi soldaţi de origine

balcanică, sud-slavă, provenind din Herţegovina, Macedonia şi Serbia

Kl. Hegyi,

A török hódoltság várai és várkatonasága

, vol. I, Budapesta, 2007, p. 241 şi

vol. II, Budapesta, 2007, p. 487.