19 / 350
18
reprezentată de condicile succinte (
idjmal defteri
), în care s-a înregistrat modul în
care membrii clasei militare (
askeri
) au beneficiat de distribuirea veniturilor
asigurate de încasarea dărilor. Din această clasă socială nu au făcut parte numai
militarii şi funcţionarii publici otomani, ci şi membrii familiilor lor.
Spre deosebire de aristocraţie, beneficiara drepturilor istorice recunoscute în
Europa Centrală şi de Vest, clasa
askeri
s-a caracterizat printr-o deschidere şi
mobilitate socială deosebită. Apartenenţa la această clasă socială a fost impusă
numai de voinţa sultanului autocrat, fapt care, la începutul expansiunii otomane, nu
a exclus însă promovarea politicii de înţelegere cu grupările aristocrate din Balcani.
În acelaşi timp, şi introducerea sistemului
timar
în regiunile anexate de otomani nu
a implicat în mod obligatoriu schimbarea fundamentală a situaţiei social-
economice preexistente. Dimpotrivă, această acţiune a dobândit un caracter
conservator atunci când, în vederea unei asimilări treptate, a adaptat condiţiile şi
realităţile sociale locale la esenţa instituţiilor otomane.
2.
Codificarea practicilor fiscale locale şi a obligaţiilor economico-fiscale
impuse supuşilor nemusulmani (
re’aya
) în textul cărţilor de lege (
kanunname
), în
conformitate cu rezultatele recensământului desfăşurat în fiecare
sandjak
, unitatea
administrativă fundamentală a statului otoman. Dată fiind menirea lor de a stabili
mărimea şi modul de încasare a impozitelor,
kanunnamelele
au reprezentat
instrumentul juridic de adaptare a practicilor preotomane la reglementările islamice
şi otomane. Acesta a fost şi temeiul în virtutea căruia s-a rânduit, încă din vremea
domniei sultanului Bayezid al II-lea (1481–1512), ca fiecare registru amănunţit
(
mufassal defteri
) de recensământ al unui
sandjak
să înceapă cu textul
kanunnameului
,
care a fost conceput ca o cale juridică de aplanare a diferitelor neînţelegeri locale.
3.
Redistribuirea proprietăţilor de pământ şi a izvoarelor de venit preexistente
sub forma unor diferite tipuri de proprietate otomană (
timar, ziamet, hâs, vakıf
) în
conformitate cu realităţile economico-fiscale înregistrate în condicile de recensă-
mânt. Încorporarea teritoriilor cucerite în hotarele Imperiului Otoman a avut ca
urmare, potrivit concepţiei politice otomane, suprimarea tuturor formelor de
proprietate, a drepturilor şi privilegiilor şi transformarea sultanului în stăpânul
acestor pământuri şi al locuitorilor lor. Prin formularea acestui principiu s-a
consfinţit autoritatea absolută a sultanului şi a voinţei sale, proclamate ca fiind
izvorul tuturor drepturilor acordate şi recunoscute în statul otoman. Dar, pe măsura
creşterii numerice a clasei
askeri
, autorităţile s-au folosit de recensământul fiscal
pentru a descoperi şi crea izvoare de venit noi (
ifrazat
sau
şenletme
), îndatorire
impusă
eminilor
, supraveghetorii acestei acţiuni. În timpul domniei sultanului
Süleyman Kanuni (1520–1566),
eminii
au izbutit să înfiinţeze destule
timare
noi
datorită extinderii suprafeţelor agricole cultivabile şi întemeierii unor sate noi.
4.
Integrarea în clasa
askeri
atât prin încorporare, uneori temporară, a
categoriilor militare creştine cât şi prin asimilare individuală imediată sau treptată,
pe calea convertirii la
Islam
. Trebuie amintit de la bun început că, de regulă, statul
otoman nu a impus convertirea la
Islam
drept condiţia necesară integrării lor în
clasa
askeri
. În realitate, acest proces treptat şi îndelungat de integrare socială s-a
întemeiat pe toleranţa manifestată de autorităţile otomane faţă de reprezentanţii