18 / 350
17
I. METODE DE OCUPAŢIE OTOMANĂ
În cursul expansiunii lor în Asia şi mai ales în Peninsula Balcanică, sultanii
otomani au speculat şi creat împrejurările prielnice ocupării şi stăpânirii efective a
teritoriilor supuse cu forţa armelor. În acest scop, ei au urmărit aplicarea treptată a
unor principii şi metode, care s-au transformat, în timp, într-un model de cucerire
otomană. Folosit cu regularitate în Peninsula Balcanică şi în Europa Centrală, acest
model, desăvârşit de sultanul Bayezid I (1389–1402) prin impunerea metodei de
înregistrare în condici (
deftere
) a proprietăţilor şi izvoarelor de venit din teritoriile
ocupate, reprezintă suma unor măsuri cu caracter politic, militar şi economic.
Potrivit cu acest model, statul otoman a aplicat, de cele mai multe ori şi în mod
sistematic, metoda cuceririi treptate, desfăşurată în două etape succesive.
Prima etapă s-a caracterizat prin impunerea suzeranităţii restrictive asupra
statelor sau teritoriilor vecine atât în urma intervenţiei sultanului în luptele interne
pentru putere cât şi în urma expediţiei pentru
Islam
(
gaza
), declanşate de pretenţiile
teritoriale otomane.
Cea de a doua etapă de cucerire efectivă şi de instaurare nemijlocită a
controlului otoman a coincis cu operaţiunile militare de anvergură şi cu ocuparea
efectivă a unor teritorii întinse. Ca durată, această etapă a fost mult mai scurtă decât
cea precedentă, dacă se ţine seama de ritmul aplicării măsurilor şi metodelor clasice
de înglobare a teritoriilor ocupate în structurile statului otoman.
După cucerirea definitivă a unor regiuni sau ţări, s-au luat mai întâi măsuri cu
caracter militar, pentru a se alcătui un sistem eficient de apărare otomană. Printre
măsurile amintite s-au numărat inspectarea cetăţilor şi fortificaţiilor ocupate şi
evaluarea lor, în funcţie de interesele strategice ale momentului, în vederea dărâmării
sau refacerii şi înzestrării lor cu trupe şi armament. Distrugerea unor fortificaţii a
fost impusă deopotrivă de temeiul de a nu bloca fără rost trupe în acestea, ca şi de
cel de a zădărnici transformarea lor în centre de rezistenţă antiotomană. În cetăţile
de interes strategic au fost aşezaţi, de regulă, călăreţi (
spahii
), o parte a lor numită
hisar-eri
sau
kale-eri
, care au primit proprietăţi (
timar
) aflate în satele învecinate,
condiţionate de îndeplinirea slujbelor militare.
De cele mai multe ori măsurile cu caracter militar au fost însoţite sau
continuate de următoarele metode clasice de integrare otomană:
1.
Recensământul fiscal numit
tahrir-i vilayet
(recensământul provinciei),
temelia administraţiei otomane, care a constat în inspectarea bunurilor, izvoarelor
de venit şi a populaţiei din regiunea respectivă urmată de înregistrarea lor în
condicile imperiale (
defter-i hakani
). Recensământul pământului proprietate de stat
(
mîrî
) s-a încheiat prin redactarea a două categorii de condici. Condicile amănunţite
(
mufassal defteri
) au cuprins cuantumul taxelor plătite de supuşii nemusulmani
(
re´aya
), cu precizarea detaliată a provenienţei lor. Cea de a doua categorie a fost