14 / 350
13
satelor din vilayetul Timişoara. Prin urmare, se verifică teza vehiculată în alte
istoriografii şi emendată apoi, potrivit căreia colonizarea cu elemente turco-
islamice (funcţionari, oşteni, meşteşugari) a urmat linia conturată de următoarele
fortificaţii principale: Oradea, Ineu, Arad, Lipova, Timişoara şi Orşova.
Totodată, cercetarea aşezărilor omeneşti din vilayetul Timişoara şi a
resurselor lor naturale s-a întemeiat, în primul rând pe informaţiile însemnate
furnizate de cele mai diferite izvoare otomane: recensăminte, cărţi de lege
(
kanunname
), acte şi cosmografii referitoare la bogăţia apelor şi subsolului
Banatului. Izvoarele amintite pun în lumină abundenţa, calitatea şi diversitatea
ihtiofaunei din apele, bălţile Dunării şi ai afluenţilor săi, care au reprezentat pentru
autorităţile otomane un venit tot atât de însemnat precum cel asigurat de pescuitul
din Delta Dunării. De altminteri datele de natură fiscală existente în actele amintite
sunt mult mai bogate pentru sectorul Dunării cuprins între Kladovo, Porţile de Fier
şi Moldova, dezvăluind marea însemnătate a pescuitului şi comercializării
sturionilor. Confruntate cu cheltuielile crescânde ale statului otoman, autorităţile
s-au străduit să obţină venituri tot mai mari din pescuit, recurgând la sistemul de
concesiune în arendă. De pildă, la mijlocul veacului al XVII-lea, autorităţile i-au
arendat sandjakbegului de Vidin cele 200–300 de talianuri (instalaţii de prins
sturioni) amplasate la Porţile de Fier în schimbul a 7.000.000 akçe, pentru a acoperi
o seamă de cheltuieli de natură militară. Pescuitul nu a fost însă singura sursă de
venit a autorităţilor otomane din sandjakurile vilayetului Timişoara. Extragerea şi
prelucrarea zăcămintelor de minereu din subsolul vilayetului şi-a dobândit şi
păstrat însemnătatea în măsura în care a corespuns cerinţelor crescânde de
producere a muniţiilor şi armamentului, generate de politica unui stat prin
excelenţă războinic.
Implantarea Islamului ca religie revelată şi aspect fundamental al culturii
otomane în vilayetul Timişoara reprezintă preocuparea noastră de căpetenie, de a
vădi calea pe care a pătruns o cultură diferită şi opusă prin ideologia sa religioasă şi
politică în mediul multicultural, caracteristic Timişoarei înainte de 1552. Ne-am
îndreptat atenţia asupra formelor de manifestare ale credinţei islamice ortodoxe, a
misticii şi credinţei populare şi asupra lăcaşurilor de cult musulmane,
mesdjid
şi
djamii
, înfiinţate în Banat după cucerirea otomană. În condiţiile în care cultura
otomană a fost înainte de toate o cultură islamică, am stăruit în egală măsură asupra
învăţământului religios desfăşurat în şcoli elementare (
mekteb
) şi superioare
(
medrese
), precum şi asupra altor domenii culturale distincte: istoriografie,
geografie şi literatură otomană. În ceea ce priveşte literatura otomană, am analizat
mai întâi genuri ale literaturii populare păstrate în cronici şi scrieri ale autorilor
otomani din Timişoara: povestiri fantastice şi eroice şi cântece (
türkü
) compuse
de rapsozii populari (
aşık
). În schimb literatura cultă din acest vilayet se
caracterizează printr-o inegalitate evidentă existentă între genul liric şi cel epic
după cum rezultă din cercetarea textelor literare cunoscute până în prezent. Şi
aceasta se datorează faptului că unele cronici, ca de pildă cea a lui Ali din
Timişoara, cuprind poeziile autorului compuse în limba osmană şi persană, potrivit
gustului literar al vremii. Spre deosebire de aceste poezii, autobiografia sau