13 / 350
12
districtele româneşti (
districti volahales
) Tverd, Mănăştiur şi Şugya din cuprinsul
sandjakului Timişoara. Din cercetarea izvoarelor otomane rezultă că noile autorităţi
s-au folosit de rolul şi forţa tradiţiei preotomane pentru a păstra acele aspecte ale
stării de fapt, care corespundeau intereselor fiscale şi administrativ-militare
otomane. Astfel, cele 4 cărţi de lege (
kanunname
) promulgate în 1554 pentru
sandjakurile Timişoara şi Lipova, actele otomane emise în anii 1567 şi 1568 din
condica Afacerilor Importante (
Mühimme Defterleri
), deopotrivă cu registrul
amănunţit de recensământ (
defter-i mufassal
) nr. 579 din 1579, atestă funcţionarea
neîntreruptă – uneori pornind de la epoca romană târzie şi trecând prin ocupaţiile
ungară, otomană şi austriacă – a instituţiei cnezilor, primicerilor şi crainicilor,
precum şi supravieţuirea districtelor româneşti (
districti volahales
) Mănăştiur
(
Monostor
), Fârdea (
Firdena
) şi Şudea (
Sugya
) din fostul comitat Timiş. Izvoarele
amintite mai dovedesc disponibilitatea şi promptitudinea cu care, la sfatul
localnicilor, dregătorii vilayetului Timişoara au preluat instituţii şi structuri
administrative fundamentale preexistente cuceririi din 1552.
Un loc însemnat în reconstituirea sistemului administrativ-fiscal al vilayetului
Timişoara îl ocupă fenomenul condominiului osmano-transilvan. Acesta a apărut
din suprapunerea a două acţiuni contrare: sporirea continuă a veniturilor vilayetului
Timişoara, respectiv încasarea dărilor tradiţionale de către nobilimea transilvană.
Caracterul diametral opus şi exclusivist al intereselor foştilor stăpâni (nobili,
principi transilvani), al administraţiei habsburgice şi al proprietarilor de pământ
otomani justifică atât argumentele istorice şi juridice invocate de fiecare în parte,
cât şi acceptarea condominiului ca o soluţie de compromis temporar. Litigiile fiscale şi
incidentele de graniţă s-au datorat şi au fost întreţinute de lipsa de concordanţă
între frontiera administrativ-militară şi cea fiscală a vilayetului Timişoara cu
principatul Transilvaniei, generând o serie de abuzuri reclamate de cele două părţi,
atât în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, cât şi în secolul următor. Din analiza
aspectelor condominiului osmano-transilvan în vilayetul Timişoara se desprinde
amploarea şi profunzimea implicaţiilor sale social-economice. Dările şi sarcinile
feudale pretinse iobăgimii din satele transilvane anexate, în condiţiile în care
atacurile sporeau nesiguranţa existenţei ei, dezvăluie gradul real de exploatare şi
conţinutul
de facto
al stăpânirii otomane.
În realitate, această stăpânire s-a exercitat asupra unui mediu geografic
favorabil densităţii şi continuităţii de locuire umană în Banat datorită constantelor
variate de relief, cu o predominare a câmpiilor, reţelei hidrografice bogate, solurilor
fertile, păşunilor întinse şi pădurilor. Cercetarea geografiei populaţiei şi aşezărilor
omeneşti în evoluţia lor istorică în timpul ocupaţiei otomane confirmă şi întăreşte
totodată stăruinţa cu care autorii otomani şi călătorii străini au amintit în mai multe
rânduri calitatea, bogăţia, roadele pământului şi ale subsolului din Banat.
Reconstituirea globală a peisajului antropo-geografic, a distribuţiei şi evoluţiei
aşezărilor omeneşti din câteva zone distincte ale vilayetului Timişoara nu ne-a
îngăduit însă – în lipsa unei serii reprezentative de izvoare otomane cu caracter
statistic – precizarea ponderii deţinute de elementul turco-islamic în repopularea