10 / 350
9
deţinute de elementul turco-islamic în repopularea satelor din vilayetul Timişoara.
Colonizarea cu elemente turco-islamice (funcţionari, oşteni, meşteşugari) a urmat
linia conturată de fortificaţiile Oradea, Ineu, Arad, Lipova, Timişoara şi Orşova.
Totodată, cercetarea aşezărilor omeneşti din vilayetul Timişoara şi a resurselor lor
naturale s-a întemeiat, în primul rând, pe informaţiile însemnate furnizate de cele
mai diferite izvoare otomane: recensăminte, cărţi de lege (
kanunname
), acte şi
cosmografii referitoare la bogăţia apelor şi subsolului Banatului. Izvoarele amintite
pun în lumină abundenţa, calitatea şi diversitatea ihtiofaunei din apele, bălţile
Dunării şi ai afluenţilor săi, care au reprezentat pentru autorităţile otomane un venit
tot atât de însemnat precum cel asigurat de pescuitul din Delta Dunării. De
altminteri, datele de natură fiscală existente în actele amintite sunt mult mai bogate
pentru sectorul Dunării cuprins între Kladovo, Porţile de Fier şi Moldova,
dezvăluind marea însemnătate a pescuitului şi comercializării sturionilor. Confruntate
cu cheltuielile crescânde ale statului otoman, autorităţile s-au străduit să obţină
venituri tot mai mari din pescuit, recurgând la sistemul de concesiune în arendă.
Extragerea şi prelucrarea zăcămintelor de minereu din subsolul vilayetului şi-a
dobândit şi păstrat însemnătatea în măsura în care a corespuns cerinţelor crescânde
de producere a muniţiilor şi armamentului, generate de politica unui stat prin
excelenţă războinic.
Implantarea Islamului, ca religie revelată şi aspect fundamental al culturii
otomane în vilayetul Timişoara, reprezintă preocuparea de căpetenie a autoarei, cu
scopul descoperirii căii pe care a pătruns o cultură diferită şi opusă prin ideologia
sa religioasă şi politică în mediul multicultural, caracteristic Timişoarei înainte de
1552. S-au urmărit formele de manifestare ale credinţei islamice ortodoxe, a
misticii şi credinţei populare şi asupra lăcaşurilor de cult musulmane,
mesdjid
şi
djamii
, înfiinţate în Banat după cucerirea otomană. În condiţiile în care cultura
otomană a fost înainte de toate o cultură islamică, cercetătoarea a stăruit şi asupra
învăţământului religios desfăşurat în şcoli elementare (
mekteb
) şi superioare
(
medrese
), precum şi asupra altor domenii culturale distincte: istoriografie, geografie
şi literatură otomană. În ceea ce priveşte literatura otomană, s-au evidenţiat mai
întâi genurile literaturii populare păstrate în cronici şi scrieri ale autorilor otomani
din Timişoara: povestiri fantastice şi eroice şi cântece (
türkü
) compuse de rapsozii
populari (
aşık
). S-a trecut apoi la literatura cultă din acest vilayet, caracterizată
printr-o inegalitate evidentă, existentă între genul liric şi cel epic.
Prin monografia de faţă, distinsa cercetătoare Cristina Feneşan şi-a realizat
proiectul promis în prefaţa cărţii sale despre
Cultura otomană a vilayetului
Timişoara
(
1552–1716
). Cu acel prilej, autoarea sublinia necesitatea cercetării în
viitor a istoriografiei, geografiei, literaturii otomane în contextul formelor de
manifestare a credinţei islamice ortodoxe şi a misticii islamice. Prin urmare,
lucrarea de faţă aduce noutăţi fundamentale în cunoaşterea evoluţiei Banatului în
perioada dominaţiei otomane, iluminând aspecte deosebit de importante din
trecutul medieval şi modern timpuriu al regiunilor vestice ale actualei Românii.
Este vorba despre o lucrare de importanţă primordială, care se impune grabnic
tipărită, spre a servi deopotrivă specialiştilor, studenţilor de la facultăţile de istorie,