103 / 350
102
unităţilor adimistrativ-militare ale
vilayetului
Buda din 1543. Nu este lipsită de
semnificaţie nici ordinea în care aceste
sandjakuri
au fost înscrise în lista amintită:
Smederevo (Semendria), Zvornik, Kruševac (Aladjahisar), Vulçitrin, Požega, Szeged,
livaua
lui Petru Perényi, Transilvania şi Timişoara
42
. Dar strategia otomană aplicată
până în 1545, precum şi atitudinea adoptată de sultan faţă de regina Isabella, de fiul
său, Ioan Sigismund şi faţă de comitele Petru Petrovici demonstrează fără putinţă
de tăgadă, că cele două provincii istrorice au fost privite nu numai ca
sandjakuri
virtuale, ci ca părţi organice ale posesiunilor otomane din Ungaria, la care urmau să
fie anexate în scurt timp. Schimbarea cursului politicii otomane după renunţarea la
planul de ocupare a Vienei şi în urma încheierii tratatului de pace din 1547 cu
Ferdinand I de Habsburg a amânat, pentru scurt timp, anexarea Banatului. Concluzia
aceasta decurge din analiza listei
sandjakurilor
înscrise în registrul de numire în
funcţia de
sandjakbeg
din anii 1550–1551, în care au figurat o serie de ţinuturi şi
provincii neocupate până atunci de otomani: livaua (
sandjakul
) Transilvania,
sandjakul
cetăţii Timişoara,
sandjakul
Cenad, Bečej şi Becicherec,
sandjakul
Ciala
şi Hodoş,
sandjakul
Lipova
43
.
Privită în această perspectivă, înglobarea Banatului în Imperiul Otoman a
devenit inevitabilă în 1551 datorită instaurării stăpânirii „Sfântului Imperiu
Romano-German” asupra principatului autonom al Transilvaniei, în urma abdicării
reginei Isabella în favoarea lui Ferdinand I de Habsburg. Prin urmare, experienţa
dobândită în procesul de constituire a
vilayetului
Buda a fost folosită de autorităţile
de ocupaţie pentru transformarea, în 1552, a teritoriilor întinse stăpânite în Banat
într-o unitate administrativ-militară de seamă a Imperiului Otoman. După doi ani
de ocupaţie otomană, în
vilayetul
Timişoara s-au delimitat hotarele
sandjakurilor
componente şi ale subunităţilor lor, adică a
nahiyelelor
(district, plasă), înfăptu-
indu-se totodată recensământul lor financiar şi cadastral. În accepţiunea sa
generală, termenul
nahiye
înseamnă ţinut, regiune, în timp ce în registrele de
recensământ financiar din secolele XV–XVII el a fost folosit pentru a desemna
subdiviziunea
sandjakului
, cu caracter administrativ-fiscal. În realitate, este vorba
de un termen cu dublu înţeles: acela de subdiviziune fiscală şi cel de circumscripţie
judecătorească, plasă, condusă de un ajutor de judecător (
nayıb
).
Din punctul de vedere al suprafeţei şi hotarelor sale,
vilayetul
Timişoara a
fost supus unor schimbări însemnate datorate, pe de o parte, unor momente ale
expansiunii otomane în Transilvania şi Ungaria din secolele XVI–XVII, iar, pe de
altă parte, expediţiilor principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory, din timpul
Războiului de 15 ani. În mod firesc, extinderea teritorială a
vilayetului
Timişoara a
dus la apariţia unor
sandjakuri
noi, dar şi la modificarea structurii şi hotarelor unor
sandjakuri
în urma redistribuirii unor
nahiyele
.
Şi în Banat, ca de altfel în Peninsula Balcanică, autorităţile otomane au avut
tendinţa de a prelua atât structura administrativ-teritorială în vigoare la data
cuceririi cât şi hotarele unităţilor administrative din teritoriile ocupate, impuse de
42
G. Dávid,
A budai beglerbégek és birtokai a 16 században
, în „Keletkutatás”, primăvara
1991, p. 49–50, nota 4.
43
F.M. Emecen, I. Şahin,
op. cit
., p. 55 şi 63.