102 / 350
101
ţinut rural ci şi din dările achitate de alte aşezări ale
sandjakului
său. Veniturile
dobândite de acest dregător la numirea sa în funcţie s-au stabilit în conformitate cu
experienţa sa administrativă şi cu locul ocupat în ierarhia otomană. În secolul
al XVI-lea, dregătorului numit pentru prima dată în funcţia de
sandjakbeg
i s-a
stabilit un venit anual de 150.000 akçe
37
, pentru ca la jumătatea aceluiaşi veac
cuantumul său să fi fost majorat la suma de 200.000 akçe. De-a lungul carierei sale,
venitul
sandjakbegului
a crescut adesea, la mutarea sa dintr-un
sandjak
în altul
38
.
Un exemplu concludent în această privinţă pentru
vilayetul
Timişoara îl reprezintă
cariera lui Sinan Beg, care a deţinut, în perioada 14 ianuarie 1571 (19 şaban 978 H) –
3 august 1573 (23 rebi ül ahır 980 H), funcţia de
sandjakbeg
de Arad şi Gyula.
Potrivit actului său de numire (
berat
), în
sandjakul
Arad şi Gyula, lui Sinan Beg i
s-a stabilit o sumă globală de 335.000 akçe, rezultând din sporirea cu 60.000 akçe a
venitului său curent de 275.000 akçe
39
. De acest venit curent el a beneficiat în mod
constant şi când a fost transferat, pe rând, din funcţia de
sandjakbeg
de Kopan în
cea de
sandjakbeg
de Pécs (27 oct. 1566/12 Rebi II 974) şi de
sandjakbeg
de
Novigrad (24 nov. 1567/22 Djemazi I 975). Mai târziu, la desemnarea sa ca
sandjakbeg
de Szigetvár (26 martie 1570/18 şevval 977), venitul său s-a mărit cu
5.000 akçe, creşterea sa semnificativă de 60.000 akçe având loc doar în momentul
instalării lui Sinan Beg în
sandjakul
Arad şi Gyula din
vilayetul
Timişoara. După
revocarea sa din această ultimă funcţie şi o întrerupere de 5 luni a carierei sale
administrativ-militare, Sinan Beg a primit acelaşi cuantum de 335.000 akçe odată
cu numirea sa ca
sandjakbeg
de Seghedin
40
.
Spre deosebire de Sinan Beg, Djafer, unul dintre succesorii săi în funcţia de
sandjakbeg
de Gyula, a beneficiat, la 26 februarie 1573, de un venit anual de
440.000 akçe, asigurat de
hâsul
său
41
. Se poate deduce, că diferenţa însemnată de
venit de 105.000 akçe încasat de cei doi dregători din acest
sandjak
s-a datorat,
aşadar, experienţei şi rangului ocupat în ierarhia provincială otomană de Djafer Beg.
Întemeierea
sandjakurilor
în teritoriile cucerite în 1552 de armata otomană
reprezintă încheierea unei etape din planurile de expansiune în Europa Centrală
concepute de sultanul Süleyman Kanuni. Potrivit calculelor sale politice, formarea
în 1541 a
vilayetului
Buda a mai avut menirea de a asigura cadrul necesar integrării
treptate, în funcţie de împrejurări, a Banatului şi Transilvaniei în sistemul admis-
trativ-militar otoman. Totodată, aplicarea acestui plan s-a dovedit a fi iminentă
deoarece, în 1541, comitele de Timiş, Petru Petrovici, a primit steagul de investitură,
sandjak
, pentru posesiunile sale din Banat, care au fost asimilitate
sandjakului
, ca
unitate administrativ-militară otomană. Acest înţeles îl dobândeşte enumerarea ca
sandjakuri
, de data aceasta virtuale, a celor două provincii istorice în lista tuturor
37
I. Metin Kunt,
op. cit
., p. 16.
38
De obicei, unele
sandjakuri
, ca de pildă Kırkkilise din Tracia, au fost acordate împreună cu
un venit de 200.000 akçe, în timp ce pentru Bosnia sau Silistra un
sandjakbeg
a primit spre sfârşitul
carierei sale 500.000 akçe,
ibidem
, p. 16.
39
Ibidem
, p. 152.
40
Ibidem
, p. 153.
41
G. Dávid,
A Magyarországi török archeontologiái kutatások lehetöségei
(Arad-Gyula szánd-
zákbégek), în „Történelmi Szemle”, XXXVI, fasc. 1–2, Budapesta, 1994, p. 118.