67 / 530
66
din fiicele sale, Faustina. După moartea lui Antoninus Pius, Marcus Aurelius
respectând decizia lui Hadrian, l-a asociat la domnie pe Lucius Verus (161–169),
fiul lui Ceionius Commodus, care fusese primul co-împărat al acestuia care a murit
în timpul discursului susţinut în Senat la 1 ianuarie 138.
Marcus Aurelius era deja o personalitate consacrată în momentul ridicării la
tron; nu era militar, dar era decis să continue activitatea lui Antoninus Pius de bună
administrare a Imperiului roman.
În Dacia, primii ani de domnie ai lui Marcus Aurelius nu au adus schimbări
importante în organizarea provinciei. După legatul
Marcus Statius Priscus
(anii
155/156–158) în Dacia Superior, la conducerea provinciei este adus
P. Furius
Saturninus
(159–161/162), menţionat de mai multe inscripţii ridicate în Dacia
290
. O
inscripţie îi este ridicată chiar de capitala Daciei Colonia Ulpia Traiana, după
plecarea sa din provincie şi ridicarea la rangul de consul
291
. O altă epigrafă a fost
dedicată de Capitala Daciei devotată numelui şi virtuţilor deosebite ale lui
P. Furius
Saturninus
care a dat dovadă, pe durata mandatului său, de bunătate faţă de locuitori
292
.
T. Calpurnius Proculus
, a urmat ca legat al Daciei Superior (161–164(?)) cu
acelaşi rang de
vir praetorius
293
. Se cunosc puţine lucruri despre activitatea sa în
provincie. Prea multe informaţii despre sectorul de sud-vest al Daciei nu avem.
Încă de la începutul domniei comune, cei doi împăraţi Marcus Aurelius şi
Lucius Verus, au fost obligaţi să pregătească o campanie de mare anvergură la
graniţa de răsărit a Imperiului, unde parţii conduşi de Vologeses al III-lea atacaseră
provincia Siria, dar interveniseră şi în regatele clientelare instalând la conducere,
prinţi favorabili lor. În anul 161, trei legiuni: I Minervia, I Adiutrix şi a V-a
Macedonica cu toate efectivele lor şi alte detaşamente din legiunile dunărene,
însoţite şi de trupele auxiliare din provinciile respective au format armata de campanie.
Din cadrul armatei de campanie nu a lipsit provincia Dacia. Comanda generală a
trupelor o deţinea oficial co-împăratul Lucius Verus, dar, de fapt, generalii romani
au fost cei care au condus armata pe câmpul de luptă. Pe durata evenimentelor
militare din Orient, Lucius Verus nu şi-a părăsit cartierul general de la Antiochia.
Începând cu o campanie în Armenia pentru a reinstala la conducerea ei un
rege pro-roman, una din armatele romane s-a îndreptat înspre sud împotriva parţilor.
Luptele au fost înverşunate şi au durat până în anul 166, când, în sfârşit, regatul
parthic s-a recunoscut înfrânt.
Lucius Verus nici nu ajunsese bine la Roma când la graniţele europene ale
Imperiului a izbucnit un atac general barbar, care a surprins armata romană întrucât
o mare parte din efective, nici nu se întorsese din Orient
294
.
SHA,
Vita M. Aurelii
, 221 arată că „…
au conspirat toate neamurile de la
graniţa Illyricului până în Gallia, ca marcomanii, varistii, herulii... Şi cvazii,
290
IDR, III, 5, 422, 5; IDR, III, 2, 92, 93; IDR, III, 3, 232, CIL III, 1460.
291
IDR, III, 2, 92; CIL III, 7902.
292
IDR, III, 2, 93; Macrea 1969, p. 60–61; Piso 1993, 73.
293
IDR, III, 5, 73.
294
O astfel de distanţă realizată pe mare şi pe drumurile imperiale ale provinciilor dura între
6–8 luni.