359 / 530
358
evident. Aici, primele aşezări rurale locale barbare, împinse la est de Tisa apar în
timpul domniei lui Commodus. Ele sunt aşezări de tradiţie dacică judecând după
ocupaţiile, modul de organizare a aşezărilor şi materialul arheologic constatat. Am
menţiona astfel incizarea, pe un fragment de vas cenuşiu, a unui peşte, un fragment
având pe buza vasului incizat semnul Crucii (aşezarea de la Freidorf Timişoara,
nivelul II), un văscior cilindric de la Timişoara Cioreni având de asemenea incizat
semnul Crucii în pasta crudă sau o fusaiolă cu cruce incizată, descoperită la
Sânnicolaul Mare–Periam, un fragment de fund de oală cu semnul crucii incizat
înainte de ardere (Sânnicolaul Mare)
1871
(fig. 86 a, b). Ulterior, după mijlocul
secolului III sub presiunea altor triburi pătrund în zonă elemente sarmate.
În secolul IV, însă, în aşezarea daco-romană de la Jabăr (Lugoj), a fost
descoperită o pintaderă cu cruce, indiciu al unei comunităţi creştine daco-romane în
care se marca pâinea cu acest instrument. Reprezintă deja o evoluţie importantă de
consacrare a religiei creştine.
Din secolele V–VI, datează un vas pentru păstrarea
apei sfinţite
, din bronz, cu
două torţi (Dimensiuni: I: 118 cm, d: 23 cm). Piesa a fost descoperită la Periam
(jud. Timiş), având reprezentată o cruce în relief la baza vasului. Tipologic asemenea
forme de recipiente există însă şi în secolul IV
1872
(fig. 87). Mărturiile sunt puţine în
acest sens şi aici, ele trebuie conexate cu manifestări de cult păgâne din aşezările rurale.
C
oncluzii
. După abandonarea Daciei a avut loc o întărire a elementului
creştin, poate prin refugierea unor elemente din provincia Moesia Prima, în vremea
persecuţiilor lui Diocletianus, fără a avea dovezi epigrafice directe în acest sens.
Prezenţa, în secolul IV, a unor edificii de cult creştin în acest areal,organizate
în clădiri mai vechi reutilizate demonstrează extinderea importanţei acestui cult şi,
implicit, aplicarea legislaţiei creştine a dinastiei constantiniene
1873
. Aceasta va
suprapune un fond existent de spiritualitate romană şi daco-romană, ceea ce a
asigurat specificitatea religiei creştine nord-dunărene.
În epoca romană târzie, în fostul teritoriu al provinciei Dacia şi mai ales în
teritoriul de sud-vest discutat mai sus, prezenţa unor lăcaşuri de culte creştine a
putut fi identificată cu ajutorul unor piese cu însemne creştine (mai ales „cruci”
incizate sau reprezentate) cum ar fi cazul la Gornea, sau prin descoperirea unor
construcţii în centre militare precum: Mehadia, Tibiscum unde
refolosirea unor
clădiri mai vechi şi transformarea lor în basilici, a fost posibilă şi apare cel mai
concludent relevată până acum.
Doar în puţine cazuri avem de a face cu edificii
construite cum ar fi în cazul basilicii şi a mausoleului funerar devenit ulterior, lăcaş
de cult din castrul roman de la Drobeta. Probabil în secolul IV să fi existat lăcaşuri
de cult şi la
Dierna
(centru unde sunt cunoscute anumite descoperiri târzii precum,
două linguriţe euharistice păstrate la Kunst Historisches Museum din Viena
1874
, şi o
ampulla
cu reprezentarea Sf. Menas)
1875
, dar un edificiu de cult nu a fost descoperit.
1871
Benea 1999, catalog, p. 214–217.
1872
Ţeicu 1990, p. 153–156.
1873
Benea Hica, 2004, passim.
1874
Benea 1999, p. 103–104 cu bibliografia.
1875
Benea 1986, p. 42–53.