323 / 530
322
Informaţiile extrem de importante oferite de inscripţia amintită atestă faptul
că conducerea Imperiului se confruntă cu atacuri barbare în teritoriile limitrofe
fostei provincii nord-dunărene Dacia.
Probabil că aceste conflicte militare cu carpii au fost mult mai dese întrucât în
edictul de toleranţă emis de către Galerius în anul 311, acesta a deţinut apelativul
imperial de
Carpicus Maximus
VI
1685
, ceea ce presupune conflicte militare care au
impus în final, strămutarea lor în Imperiu, în posturile de pază de pe frontierele
romane, conform relatării lui Orosius
1686
. Cele mai numeroase expediţii contra carpilor
au avut loc în anii 302–303. Expediţiile romane organizate de către Galerius în
barbaricum,
din Moesia Prima şi Pannonia în teritoriul aflat între Dunăre şi Tisa,
trebuie să fi determinat nu numai o pacificare a barbarilor în apropiere, dar şi
încercarea de a se retrage din faţa armatei romane, încercând să ajungă la est de
Tisa, în Banatul de Câmpie.
Fortificarea malului de nord al Dunării se pare, că va avea loc mai târziu când
vor apare fortificaţii mici, diferite tipologic de castrele tradiţionale. Probabil refaceri
ale unor castre cum ar fi cel de la Pojejena, poate şi Drobeta trebuie să fi avut loc.
Desele conflicte militare din apropierea fostelor frontiere ale Daciei
îndreptate spre Imperiul Roman încercau oprească acest
tăvălug
barbar, dar mai
ales să protejeze într-un fel pătrunderea unor astfel de seminţii aici. În partea de est
a Transilvaniei se constată prezenţa unor comunităţi de daci liberi ajunşi pe
teritoriul provinciei.
În Panegiricul rostit pentru Constantius Chlorus la 1 mai 297, la Trier: apare
aserţiunea
Dacia restituta
,
între alte două evenimente menţionate care privesc
graniţa până Tigru în est, şi a doua provinciile Germania şi Raetia care şi-au extins
frontierele până la gurile Dunării. Ambele situaţii au fost considerate reale. În
schimb,
Dacia restituta
a fost privită de literatura de specialitate ca o afirmaţie cu
caracter propagandistic
1687
. Fără să încercăm a căuta alte argumente, faţă de cele
afirmate în monografia dedicată Banatului în secolele III–IV, am observa faptul că
noua organizare politică a Imperiului sub forma Tetrarhiei, s-a distanţat mult de
epoca Principatului în doar două decenii în principal prin eludarea cu totul a fostei
capitale Roma şi prin crearea a patru centre de putere distincte, care au orientat
lumea romană în aceste areale apropiind-o de conducerile lor efective. În cazul de
faţă, Galerius se va impune prin modalitatea fermă de rezolvare a conflictelor
militare şi pacificarea întregului teritoriu din faţa Peninsulei Balcanice. În acest
sens, mai trebuie adăugat faptul că Dacia traiană dispunea în momentul abandonării
de către Aurelianus de o elită militară formată din cadre de nivel mediu şi superior
şi care au căutat să se integreze în noua armată romană indiferent dacă locuiau la
nordul Dunării sau chiar în Imperiu.
Împăraţii din timpul Tetrarhiei I prin acţiunile militare întreprinse au protejat
spaţiul provinciei Moesiei Prima din raţiuni multiple nu numai
strategice şi politice
,
dar şi de pacificare a comunităţilor existente în câmpia de vest a Banatului sau
1685
Eusebius,
Istoria ecclesiastică
, VIII, 17, 3 (Fontes II, p. 14–15); Petolescu 2007, p. 125.
1686
Orosius (Fontes, II, p. 194–195); Petolescu 2007, p. 127.
1687
Benea 1996, p. 31, nota 52 cu bibliografia.