328 / 530
327
limes
-ului roman a fost acceptată de mai mulţi cercetători
1707
şi că erau locuitori din
comunităţile ce locuiau în apropierea graniţei romane (daci, amestecaţi cu celţi,
norici, dar o populaţie sedentară rurală care era stabilită în Banatul de câmpie). La
evenimentele militare din timpul lui Constantius al II-lea în anul 359, au participat
şi populaţia aflată în zona colinară şi de munte de Banatului. Ammianus Marcellinus
menţionează faptul că romanii s-au apropiat de munţi unde îşi aveau aşezările
limiganţii, aşezări formate din colibe cu acoperişuri slabe şi case din bârne
puternice
1708
. Ca atare, deşi luptele s-au desfăşurat undeva aproape de vărsarea
Tisei în Dunăre,
limiganţii reprezentau populaţia întregului teritoriu cuprins în
faţa Moesiei Prima şi parţial a Daciei Ripensis, ei reprezentau populaţia băştinaşă
a teritoriului în discuţie
. Amm. Marcellinus relatează că adăposturile din munţi au
fost abandonate sub presiunea romană
1709
. Ei apar ca supuşi ai sarmaţilor argaraganţi,
care apar ca o elita militară de supremaţie ne mai fiind sub control roman.
Contrară, este ultima părere a lui Al. Madgearu care invocă ca motiv al
originii sarmatice a limiganţilor, faptul că la tratativele purtate cu Constantius II au
asistat şi interpreţi militari, ceea ce nu cred că este o dovadă peremptorie
1710
,
întrucât uzanţa romană cere aşa ceva pe de o parte. Iar, pe de altă parte, populaţia
locală a limiganţilor probabil, nu stăpânea limba latină în mod elocvent şi în acest
caz se foloseau translatorii militari pentru siguranţă. Acest fenomen este documentat la
începutul secolului III, de o inscripţie de la
Brigetio
,
pentru dacii ce locuiau în
teritoriul Tisei Superioare. Aşa cum erau sarmaţi puteau fi şi daci, celţi, norici.
Revolta limiganţilor este ultimul episod de
manifestare politică şi militară
colectivă a populaţiei de pe teritoriul Banatului după părăsirea Daciei de către
romani.
Important de remarcat este faptul asupra căruia vom mai reveni în rândurile
ce urmează că timp de câteva decenii între anii 332–358 pe întreg teritoriul
Banatului se observă un aflux important de monedă romană descoperită izolat, cu
posibilităţi de datare a unor aşezări sau complexe meşteşugăreşti. La fel, tezaurele
descoperite dovedesc cantitatea mare de monedă emisă de împăratul Constantius II
ceea ce dovedeşte contacte economice regulate ale Imperiului cu teritoriul în discuţie.
Dispariţia lui Constantius II în anul 361, în timpul campaniei contra perşilor,
şi apoi la scurt timp a lui Iulian Apostata în anul 363, vor determina schimbări politice
militare în teritoriul amintit. Pentru o scurtă o perioadă de timp, Valentinianus I
(364–375) şi Valens (364–378), Teodosius I (378–395) vor încerca o oarecare
stabilizare a situaţiei provocate de mişcările populaţiilor aflate în faţa hunilor. Goţii
vor cere stabilirea în Imperiu în anul 378, iar unii vor pătrunde înspre interiorul de
sud-est al Transilvaniei.
Spre începutul anului 400 impactul hunic apare tot mai evident, iar în jurul
anilor 440–443 limesul dunărean se va prăbuşi, fortificaţiile de pe malul de nord al
Dunării rând pe rând sunt abandonate după anul 400.
1707
Benea 1996, p. 66–67; Petolescu 2010, p. 321.
1708
Amm. Marcellinus, XVII, 10–12.
1709
Benea 1996, p. 141–142.
1710
Amm. Marcellinus, XIX, 11, 5; Madgearu 2011, p. 64.