109 / 530
108
lumii contemporane de atunci. Raporturile lor cu populaţia locală pe care au
întâlnit-o aici probabil că au fost de supunere politică a acestora din urmă. Nevoile
de schimb comercial direct prin intermediul roman sau cu Imperiul Roman sunt
probleme doar puţine evidenţiate până acum mulţumitor de literatura de specialitate.
Ammianus Marcellinus XXVI, 2, 7–8 semnalează în secolul IV, în vremea lui
Constantius al II-lea următoarele, privind caracterul nomad până târziu al sarmaţilor:
„...
Împărţiţi pe două continente, cu neamuri felurite, deşi cutreieră în triburi pe
mari întinderi, ca nomazi totuşi au ajuns cu toţii la o singură denumire, acea de
halani, fiindcă au aceleaşi obiceiuri...acelaşi mod înapoiat de viaţă şi aceleaşi
arme... Nu au nici colibe, nici grija de a munci pământul, ci se hrănesc cu carne şi
lapte, ducându-şi viaţa în căruţe cu coviltir acoperit cu piei [...] cresc şi duc cu ei
turme de vite, mai ales pentru cai arătând interes deosebit...
”
.
Amm. Marcellinus, un apropiat al împăratului Constantius II, l-a însoţit pe
acesta în apropiere de Sirmium, în timpul evenimentelor cu sarmaţii argaraganţi.
Astfel, percepţia sa era corectă la momentul respectiv, în anii 358/359, cunoscând
obiceiurile lor şi modul de existenţă al sarmaţilor-alani. Sedentarizarea sarmaţilor
iazigi, de care se face atât de mult caz în momentul când se discută asemenea
aşezări rurale este o problemă care mai comportă multe analize. Cu atât mai mult
cu cât în asemenea aşezări apar ocupaţii meşteşugăreşti precum
olăritul
, ocupaţie
tipică pentru o populaţie care prezintă un anumit specific determinat de modul său
rural de viaţă, bazat în principal pe agricultură şi creşterea vitelor.
Se apreciază că după vremea războaielor marcomanice, sarmaţii iazigi au
ajuns în dreptul sectorului de sud-vest al Daciei Romane şi ar fi început procesul de
trecere la est de Tisa. A. Vaday apreciază chiar, că această pătrundere este documentată
de aşezările existente de-a lungul Crişurilor şi a Mureşului
542
.
Arătam deja, în anul 1996, că această „...supoziţie este greu de acceptat,
deoarece, în afara necropolelor sarmate, aşa-zisele
aşezări sarmate cuprind, prin
însăşi structura habitatului (topografie, organizarea aşezării, a locuinţelor, a
anexelor gospodăreşti, gropi de provizii, gropi menajere) componente tipice pentru
o populaţie autohtonă şi sedentară...
”
543
, care nu pot fi puse în legătură cu o
populaţie nomadă formată din crescători de vite mari, mai ales cai.
Trecerea la est
de Tisa
a sarmaţilor iazigi a fost un proces de durată mult mai lent, care credem că
a avut loc după mijlocul secolului III
544
.
Cercetările arheologice efectuate în vestul Banatului, în speţă, în apropierea
Timişoarei, au confirmat existenţa unor aşezări care se formează spre sfârşitul
veacului II. În faţa valului roman se stabilesc comunităţi care, prin modul lor de
organizare a habitatului, dar mai ales prin inventarul arheologic descoperit, pot fi
atribuite unor comunităţi dacice.
542
Vaday 1988–1989, p. 205–210.
543
Benea 1996, p. 116–117.
544
Parducz 1956, p. 139–182 în cronologia propusă pentru sarmaţii iazigi cuprinde trei mari
etape: 1. din momentul stabilirii pe Tisa Superioară şi până la izbucnirea războaielor marcomanice;
2. între anii 180–270, cu mai multe sub etape; când în final pătrund şi un grup de sarmaţi roxolani;
3. între anii 270–375, până la stabilirea hunilor în Câmpia Pannoniei.