Istoria Banatului Antichitatea

108 / 530

107
pandantiv central, 7 mărgele tubulare din foiţă de aur şi 5 pandantive de formă
ovală delimitate de o bordură în formă de „lacrimă”), mărgele de calcar şi din pastă
de sticlă, toate asociate cu două vase preistorice aşezate de o parte şi de alta a
capului defunctei. Datarea timpurie a mormântului în secolul I p. Chr. reprezintă în
acest moment, un mormânt izolat fără nici un fel de conexiuni asupra unor posibile
comunităţi la acea dată în arealul de la sud de râul Mureş536 .
La nici una din aşezările cercetate cu excepţia poate a celei de la Sânnicolaul
Mare, punctul Sălişte nu apar urme de fortificaţie sau mai simplu de îngrădire a
spaţiului locuit, indiciu că nu se simţea nevoia unor astfel de amenajări. O protejarea
primară a arealului locuit era oferită de modul de alegere a amplasamentului
aşezării537.
*
În literatura de specialitate românească şi mai ales străină (maghiară sau
sârbă) există o oarecare confuzie în atribuirea etnică a caracterului acestor situri.
Ele sunt denumite sarmatice538, fie daco-sarmatice539.
În literatura de specialitate românească asemenea descoperiri au fost apreciate fie
sarmatice, fie indigene, dacice540. Cu câtva timp în urmă, în anul 1996, am analizat
această problematică. Între timp s-au mai adăugat elemente noi în discuţie.
Atribuirea caracterului de aşezare sarmatică pentru asemenea comunităţi
identificate în zona de câmpie, în teritoriul dintre Tisa şi Dunăre este făcută şi din
încercarea de stabilire a unei contemporaneităţi între necropolele sarmatice şi aşezări,
lucru, care de la prima vedere nu este compatibil541. Aşezările în discuţie aparţin
unui mediu sedentar, format dintr-o populaţie, care locuia teritoriul dintre Tisa şi
Dunăre. Stabilirea sarmaţilor iazigi pe Tisa Superioară la începutul secolului I p. Chr.,
care apoi lent au coborât înspre sud în decursului timpului, a acreditat ideea că
întregul teritoriu în discuţie le aparţinea. Izvoarele literare antice nu au consemnat
pentru acest areal decât pe sarmaţii iazigi, care fiind o populaţie nomadă, foarte
războinică apar des amintiţi agresând Imperiul Roman, intrând astfel în atenţia
536 Bârcă 2016, p.11–66 aduce noi precizări în analiza pieselor timpurii sarmatice din aur pe
baza unei analize comparate cu descoperirile similare din spaţiul nord pontic şi mai ales din Câmpia
dintre Tisa şi Dunăre. Ca urmare a acestui fapt autorul ajunge la concluzia că mormântul de la
Sânnicolau Mare – Selişte se datează la începutul secolului II p. Chr., fie după evenimentele romano-
sarmatice din anii 107, fie din timpul celor din anii 117–118, fiind o descoperire izolată deocamdată.
537 Benea 1996, p. 143.
538 Vezi o lucrare de referinţă a Andreei Vaday (1989), passim, sau a unor autori sârbi, precum
V. Dautova Rusevljan, 1989 şi alţii.
539 Trifunović 1988–1989, passim.
540 Aşezările rurale au fost desemnate prin termenul de aşezări daco-romane. Aceasta din urmă
ipoteză, ne aparţine (cel puţin pentru descoperirile din sud-vestul României). Reluarea cercetărilor în
acest sector au stabilit ca astfel de aşezări provin din spaţiul extra provinciae , aflat în faţa valului de
pământ şi astfel termenul de daco-romani nu este cel potrivit. Caracterul acestor aşezări indigene
putea fi influenţat de romani prin o serie de importuri (obiecte de lux, circulaţie monetară etc.).541 Ultima publicare în acest sens la Grumeza 2015, p. 15–27.