48 / 530
47
între inscripţiile considerate
false
a cărei lectură am reluat-o recent, ne-a permis a
observa câteva lucruri care oferă o altă bază de discuţie pentru teritoriul cuprins
între Tisa, Dunăre, Mureş din antichitate
177
. Inscripţia păstrată parţial reprezintă
cariera unui
cavaler
locuitor al Ulpiei Traiana cu numele de
M.
Papirius…
care
după
prima militia
cu
calitatea de
praefectus cohortis
I
Pannoniorum
în Dacia, a
deţinut o a doua ca şi
praefectus ripae Danuvii Tibissi
şi apoi o a treia sau chiar
concomitent pe cea de a treia de
curator pontis Augusti în Moesia
,
după care s-a
retras
în Capitala Daciei, unde a fost
II vir
şi
patronus
al Coloniei
178
.
Praefectus
ripae
presupune o comanda militară asupra unui teritoriu care ar fi
delimitat de malul râului Tisa şi al cursului Dunării
179
, numire care sugerează în
cazul lui
M. Papirius […]
acelaşi lucru. El trebuie să fi deţinut comanda asupra
unui detaşament al flotei, care deservea acest sector. Menţionarea celor două cursuri de
apă sugerează un teritoriu care se poate delimita în sens geografic, spaţiul cuprins
între Tisa şi Dunăre ca un segment al provinciei Dacia. În acelaşi timp, precizarea
Tibiscus-Danubius
s-ar putea referi şi la o localizarea mai clară în teren a râului
Tisa în apropiere de Dunăre.
Zona ar corespunde în sens larg cu regiunea Porţilor de Fier, respectiv pe
malul de nord al Dunării cu sectorul Banatului antic în principal pe un areal mai
mult sau mai puţin extins pe cursul râului Tisa pe care nu îl putem nominaliza pe
baza informaţiei epigrafice. Funcţia deţinută de
M. Papirius…[…]
are un caracter
177
Benea 2015, p. 93–104 propunem următoarea lectură:
M(arco). Papirio. M(arcii). f(ilio).
Cor(nelia tribu)[...] /Praef(ecto) coh(ortis) I Pann(oniorum) in Dacia/ praef(ecto) Ripae Tibissi-/
Danuvii, curatori. pontis Aug(usti) in Moesia / IIviro, Pop(ulus). Plebsq(ue). Ulpiae Tra(ianae)/
Sar(mizegetusae) patr(ono) b(ene) m(erenti) p(osuit)/
. Analiza propusă de noi demonstrează faptul că
monumentul în cauză se datează spre sfârşitul anilor de domnie ai împăratului Traian şi reflectă o
situaţie de fapt, din perioada de tranziţie spre domnia impăratului Hadrian. Funcţiile deţinute de cavalerul
M. Papirius
… prezintă la un moment dat un caracter excepţional şi anume în locul unei
militia
secunda
pe aceea de
Praefectus Ripae Danuvii-Tibissi,
Curator pontis Augusti in Moesia
. Monumentul
este ridicat de
populus pleb(s)que
din
oraşul Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala provinciei Dacia,
în semn de recunoştiinţă pentru felul cum a ajutat aşezarea în timpul activităţii sale. Modul de
menţionare a dedicanţilor este neobişnuit într-un fel, întrucât apare
populus plebsque
probabil
poporul
în sensul de cetăţenii romani şi plebea
, ceea ce sugerează într-un fel întreaga comunitate romană a
oraşului. Maniera aceasta este neobişnuită. La Ulpia Traiana este însă cunoscută o inscripţie onorifică
dedicată unui magistrat al oraşului cu numele de
M. Opellius Adiutor
quaestor, edil, II vir, prefect al
colegiului fabrilor ridicată de
plebea
. Inscripţia în discuţie este următoarea având un caracter aproape
similar: IDR, III, 2, 116
: [M(arco) Ope]llio [ M(arci) f(ilio)]/[ Pap(iria tribu)A]/ [q(uaestori)? aedi]l
(i) IIviro / [iuris di]cundo/[praef(ecto) c]oll(egi) f[a]br(um) /plebs /[ae]re conlato / l(oco) d(ato)
d)ecreto) d(ecurionum).
Astfel, încât apare oarecum firească ridicarea postamentului de monument de
către
poporul
roman (deci cetăţenii romani) şi
plebea
(peregrinii) într-un cuvânt de întreaga populaţie a
oraşului. Din punct de vedere epigrafic este insolită maniera de dedicare a monumentului, pe care
deocamdată nu o cunoaştem decât la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
178
Benea 2015, p. 93–104.
179
Vezi Ardevan 2012, p. 12. Susţinem acest lucru având în vedere şi funcţia următoare
deţinută de
M. Papirius […].
Asemenea funcţii militare ce privesc
praefectura ripae
sunt cunoscute
pe Dunărea de Mijloc, în cursul secolului I p. Chr. pe teritoriul Pannoniei şi marchează de fapt,
întărirea controlului roman asupra unor teritorii ale Imperiului cu populaţie autohtonă considerate mai
puţin romanizate. Practica în sine este documentată încă de la începutul secolului I p. Chr., vezi Benea
2015, p. 93–104.