307 / 530
306
sau
Aureolus
, primul comandant al cavaleriei mobile formate de împăratul Gallienus.
Lipsa unor informaţii epigrafice mai concludente împiedică orice discuţie în acest
sens. Evident, că trupele de daci, apoi de daco-romani au deţinut un loc important
în rândul armatei romane în secolul III. Aceasta a reprezentat singura modalitate
de
integrare romană mai rapidă şi de eludare a măsurilor luate de împăratul Traian
după cucerirea Daciei
. Implicit, ea a dus la obţinerea cetăţeniei romane şi astfel
accederea în rândul aristocraţiei locale, unde epigrafic nu mai se poate identifica.
Al. Madgearu atrage atenţia asupra posibilităţii existenţei unor conducători
locali în mediul daco-roman care şi-au asumat răspunderea apărării centrelor şi a
aşezărilor în care locuiau. Un indiciu în acest sens l-ar oferi prezenţa unor însemne
militare romane în interiorul provinciei Dacia, cum ar fi fibulele cu capete de ceapă
descoperite la Târnăvioara şi Turda
1611
sau fibula cu inscripţia
QUARTINE VIVAS
descoperită la Micia (Veţel). Tot în această categorie ar trebuie incluse piesele de
centură de la Apulum (Alba Iulia), Saschiz şi Veţel
1612
.
Această ipoteză prezintă un sâmbure de adevăr important şi anume că
elemente provenind din mediul nord-dunărean al fostei provincii apar prezente în
garnizoanele militare din cetăţile de la sud de Dunăre, fapt constatat în castrele de
la:
Pontes
,
Novae
(Čezava) etc., de către arheologii sârbi. În atare situaţie, în rândul
populaţiei rămase pe teritoriul fostei provincii Dacia trebuie să fi existat şi elemente
militare locale daco-romane, unde veteranii alcătuiau o componentă socială importantă.
O situaţie specială are segmentul de sud-vest al Daciei romane, care asemenea
unei părţi din Oltenia de astăzi a făcut parte din Imperiul Roman încă aproape
un secol.
*
Din
punct de vedere economic
fostul teritoriu al Daciei nord-dunărene
dispunea de resurse indispensabile pentru Imperiu. Ne referim în primul rând: la
metale, sare, produse naturale (grâne, animale) etc.
În condiţiile instabilităţii militare şi politice ale Statului Roman, provincia, cu
toate dificultăţile, până în anul 275 trebuia să-şi îndeplinească obligaţiile de plată
faţă de Roma. Din acest punct de vedere, resursele naturale pentru provinciile
învecinate au rămas aceeaşi prioritate, ne referim, în principal, la metale şi sare.
Criza economică ce măcina Imperiul de pe la mijlocul secolului al III-lea, a dus la
o scădere considerabilă a comerţului interprovincial şi, implicit, la scăderea cantităţii
de monedă pe piaţă, ceea ce a afectat toate provinciile de la Dunărea de Jos, aflate
de multe ori în centrul unor evenimente militare majore. Ca atare, interesul
romanilor pentru aceste teritorii s-a menţinut. Aceasta a fost una din priorităţile de
care romanii au ţinut cont în a-şi menţine
controlul militar
sau
politic
asupra
teritoriului în discuţie.
Înaintea Daciei a fost părăsită de Imperiu provincia
Raetia
, cu
Agri decumates
–
teritorii pierdute de romani, unde Statul a căutat mereu să revină în zonele –
1611
Diaconescu 1999, p. 209–244; Madgearu 2011, p. 11–12.
1612
Madgearu 2011, p. 12 cu bibliografia.