303 / 530
302
Răstimpul domniei împăraţilor Gallienus-Aurelianus (268–275) a fost o perioadă
scurtă de doar câţiva ani, care a condus la
ideea concretă de renunţare
la provincia
nord-dunăreană şi, implicit, la retragerea efectivelor militare cu totul spre linia Dunării.
Reconstituirea acestei perioade de timp care marchează trecerea la retragerea
efectivă a administraţiei şi armatei romane este aproape imposibil de intuit în toată
amploarea sa.
Izvoarele literare au fost discutate de nenumărate ori aducând în discuţie toate
elementele posibile legate de aceste evenimente
1592
. Cele epigrafice sunt puţine şi
prea bine cunoscute în literatura de specialitate, îmbogăţite recent doar cu două
epigrafe noi de la Potaissa
1593
. Ca atare, nu vom relua întreaga discuţie asupra lor
făcută şi în lucrarea noastră privind sud-vestul Daciei în secolele III–IV, din anul
1996, apoi, mai nou tratată şi de Al. Madgearu, în anul 2011
1594
.
Imperiul Roman se confrunta cu atacuri violente venite din partea unor seminţii
barbare dinspre spaţiul est pontic. Deşi conflictele militare sunt dese, desfăşurându-se
anual aproape, ele nu trec prin Dacia, doar vizează teritoriile limitrofe.
Astfel, evenimentele militare romane generale, care premerg această reorga-
nizare, nu sugerează prin nimic o astfel de măsură. Împăratul Claudius II (268–270)
în anul 269 va obţine o victorie zdrobitoare asupra unei invazii gotice ajunsă până
în Moesia Superior. Aici, la
Naissus
, goţii vor fi distruşi şi decimaţi în număr mare,
după această confruntare ceea ce sugera o oarecare restabilire a situaţiei la Dunărea
de Jos. Mai mult, se pare că, în această perioadă, teritoriul Daciei romane nu a fost
afectat în mod direct de către atacurile barbare care se succedau prin partea de est,
respectiv prin Moldova şi, în continuare, prin Dobrogea, pentru a ajunge în peninsula
Balcanică.
Ridicarea la tron după o scurtă perioadă de timp, în anul 270, a lui Aurelianus
a adus noi indicii ale începutului stabilizării militare a Imperiului. Armata de cavalerie,
al cărei comandant fusese Aurelianus până la proclamarea sa ca împărat, s-a dovedit a
fi corpul de armată cel mai important, de elită, în acţiunile militare care au urmat.
Formată – în opinia mea – din majoritatea trupelor care aparţinuseră Daciei romane,
această armată a fost cheia succesului în conflictele militare care au existat în
această perioadă. Un aspect nu mai puţin important viza organizarea unei armate de
campanie pentru expediţia în Orient împotriva reginei Zenobia a Palmyrei. Armata
existentă în Dacia constituia o posibilitate de rezolvare a unei situaţii majore militare a
Imperiului. Înaintea campaniei din Orient, însă, Aurelian a fost obligat să întreprindă
două sau trei expediţii împotriva unor seminţii barbare aflate totuşi în perimetrul
militar al Daciei nord-dunărene. În ordine ar fi: taifalii, dacii liberi din vest (?) şi carpii.
Astfel, la scurt timp după ridicarea la tron, Aurelian a întreprins o expediţie
împotriva vandalilor care locuiau undeva în vestul Daciei aproape de graniţele
Pannoniei. Supunerea vandalilor şi, mai apoi, încheierea unui
foedus
în virtutea
1592
Benea 1996, p. 25–40.
1593
Bărbulescu 2012, passim.
1594
Benea 1996, p. 25–20; Madgearu 2011, p. 13–31.