260 / 530
259
În sectorul de sud-vest al Daciei Romane, cele mai reprezentative aşezări de
acest tip au fost identificate şi în bună măsură studiate la Tibiscum, Micia, două
centre militare cu câte trei unităţi militare numeroase, deci cca. 2000 de soldaţi şi
cu o populaţie civilă aproximativ similară ca număr, dacă nu mai mult.
În Dacia se întâlneşte o situaţie specială faţă de alte provincii ale Imperiului.
Castre auxiliare care dispun de mai multe unităţi militare în aceeaşi fortificaţie,
cum este cazul celor trei centre mari de pe frontiera de vest a provinciei: de la
Porolissum, Micia, Tibiscum ar sugera faptul că şi comunităţile care însoţeau aceste
trupe au fost similare ca număr. Astfel, la Micia au staţionat:
ala I Campagonum
Hispanorum, cohors II Commagenorum, numerus Maurorum Miciensium.
Fiecare
din aceste unităţi dispunea de un complex separat de thermae. Pentru zei mauri s-a
descoperit chiar un templu amplasat în zona de sud-vest a aşezării, ceea ce constituie
indicii indubitabile ca şi comunităţile vicane ale fiecărei unităţi erau separate. Pe
teren, o astfel de identificare nu este încă posibilă
1388
.
În cazul castrului de la Tibiscum în care au staţionat
cohors I Thracum
Sagittariorum, numerus Palmyrenorum Tibiscensium, numerus Maurorum
Tibiscensium
sunt documentate arheologic de asemenea trei complexe de băi:
Thermae I
(= Clădirea XII) atribuită lui cohors I Vindelicorum
1389
,
Thermae II
(= Clădirea XIII) aparţinând palmyrenilor (distrusă în bună de construirea unei
bălţi pentru peşte şi a unui grajd)
1390
. Ultimul complex de băi care a fost descoperit
parţial în partea de sud a castrului mare, a fost cercetat de către G. Mateescu în anii
1925–1926. Alte detalii nu se cunosc, probabil el aparţinea lui
cohors I Thracum
Sagittariorum
, în momentul existenţei castrului mic de pământ şi cu incintă de
piatră (II/1, 2).
Privind edificiile de cult la Tibiscum este deocamdată atestat un templu al lui
IOM(?) şi unul lui Apollo Conservator, dar numărul mare de monumente votive
dedicate unor divinităţi palmyrene sugerează posibilitatea existenţei şi a unui templu al
zeilor patriei din Palmyra, divinităţi destul de des invocate epigrafic. Pe teren, în
aşezarea formată de familiile soldaţilor nu se poate face o departajare clară a
teritoriului pe care au fiinţat fiecare din cele 3 comunităţi civile aparţinătoare
fiecărei unităţi în parte. Logic, dacă avem în vedere faptul că prima aşezare din
vicus
-ul militar a aparţinut lui
cohors I Thracum sagittariorum
şi locul ei este
precizat de-a lungul drumului I la nord de castru mic, ar trebui să presupunem că în
momentul în care s-au stabilit
palmyreni sagittari
în
castrul de pământ
(III) la sud
de castrul mic (II/2)
1391
, atunci amplasamentul aşezării civile putea fi,
ori
la vest de
aşezarea deja amintită, ori în faţa fortificaţiei (III) spre est şi sud-est de aceasta
(Pl. III–IV). Credem ca mai probabilă concentrarea de populaţie civilă să fi avut loc în
sectorul de nord, fiind în imediata apropiere a drumului imperial, cale de comunicaţie
1388
Benea, Regep 2004, p. 236–237.
1389
Unitatea care a luat locul lui
cohors I Thracum Sag
, transferată de Septimius Severus la
Drobeta.
1390
Construcţiile au fost ridicate de muzeul din Caransebeş, care administrează rezervaţia
arheologică.
1391
Vezi cap. IV al prezentei lucrări.