130 / 530
129
erau amplasate la o anumită distanţă, în funcţie de poziţiile strategice. În faţa
acestor linii de apărare înspre inamic erau construite sisteme auxiliare precum valuri cu
şanţuri de apărare în general, zone ce permiteau supravegherea în adâncime a
teritoriului din apropierea frontierei romane.
În construirea unei fortificaţii romane, judecând după principiile antice ale lui
Vitruvius, Hyginus, existau mai mulţi factori care trebuiau respectaţi:
•
poziţia strategică a locului pe care se ridica castrul respectiv trebuia să ofere o
posibilitate de apărare directă şi pe o arie largă, până la fortificaţiile următoare din
stânga şi dreapta a castrului în discuţie (în Dacia, castrele au fost amplasate la o
distanţă de 20–35 km, unul de altul);
•
construirea unui castru trebuia să fie în strânsă legătură cu existenţa unor
condiţii naturale favorabile: terenul să fie ferit de inundaţii, să aibă o uşoară pantă
descendentă, care să permită circulaţia aerului în interiorul castrului;
•
existenţa apropiată a unei surse de apă, era indispensabilă pentru a asigura
nevoile curente ale soldaţilor, animalelor, dar mai ales pentru igiena proprie păstrată
extrem de riguros la romani;
•
asigurarea resurselor de materie primă, de pildă piatra de râu pentru fundaţie,
dar şi cea de carieră avea o importanţă primordială în construirea unui castru;
•
prezenţa în apropiere a unor
păduri
cu lemn potrivit pentru construcţia incintei
unui castru, dar şi a clădirilor din interior. Nu în ultimă instanţă pădurea oferea o
sursă importantă de hrană prin vânat.
La aceste condiţii obligatorii, se adaugă o serie de elemente specifice zonei în
care se desfăşoară activitatea de edificare militară.
DELIMITAREA STRICTĂ A GRANIŢEI ROMANE ÎN SECTORUL SUD-VESTIC
Delimitarea ridică cele mai multe probleme, în bună măsură, din cauza
condiţiilor naturale. Centrul teritoriului în discuţie este format dintr-o zonă muntoasă,
care coboară descendent spre vest, deci spre râul Tisa, într-o câmpie joasă, care în
faţa acestui râu se transformă într-o zonă mlăştinoasă pe o suprafaţă mai lată sau
mai îngustă, fără posibilitatea directă de acces decât pentru cunoscători
641
. În general,
ipotezele care s-au conturat în decursul timpului privind modul de organizare a
sistemului defensiv în sud-vestul Daciei romane pot fi rezumate astfel:
1. În principal s-a considerat că frontiera provinciei este reprezentată de linia
de fortificaţii de la limitele zonei colinare cu castrele de la:
Lederata
,
Arcidava,
Centum Putea, Berzobis, Aizisis, Tibiscum
642
. Această opinie oarecum consacrată a
fost susţinută până în deceniile 6–7 ale secolului trecut, parţial mai este şi astăzi
susţinută.
2. N. Gudea, I. Moţu apreciau întinderea teritoriului cucerit de către romani
până pe linia râului Tisa, aducând ca argumentaţie principală continuitatea de
641
Amm. Marcellinus, XVII.
642
Macrea, 1969, passim.