291 / 414
291
PETROVICI, EMIL
(4 ianuarie 1899,
Toracul Mic, Serbia
– 7 octombrie
1968, lângă Blaj, jud. Alba), lingvist şi folclorist
Membru titular – 12 august 1948
(membru corespondent – 22 mai 1945)
Preşedinte al Secţiei de știinţe filologice (1966–
1968); preşedinte al Filialei Cluj a Academiei
Române (1949–1957)
A urmat cursurile Liceului germano-ro-
mân din Braşov, Liceului maghiar din Oradea,
Institutului Pedagogic-Teologic Ortodox
din Arad
(1916–1918), Facultăţii de Litere şi
Filosofie din Cluj (1919–1920). Între 1920 şi
1926, la Paris (la Sorbona, École de Langues
Vivantes, École Pratique des Hautes Études,
Collège de France) a audiat cursuri de ling-
vistică; în 1926 a obţinut docenţa în litere la
Sorbona. În 1930 şi-a susţinut, la Cluj, teza de
doctorat în filologie
De
la nasalité en Roumain,
care cuprinde o prezentare exhaustivă a con-
soanelor nazale şi a vocalelor nazalizate din
limba română. Şi-a continuat specializarea
în slavistică la Universitatea din Sofia (1930–
1931). A fost asistent (1926–1930), conducă-
tor al Laboratorului de fonetică experimenta-
lă de pe lângă Muzeul Literaturii Române din
Cluj (din 1930), profesor la Catedra de slavis-
tică a Universităţii din Cluj (1935–1956); rec-
tor al Universităţii din Cluj (1945–1951); şef al
Catedrei de limbi slave din cadrul Universităţii
din Bucureşti (1956–1958); rector al Institutului
„Maxim Gorki” din Bucureşti (1956–1957). În
1956 a fondat revista „Cercetări de lingvistică”,
iar în 1963 „Romanoslavica”. A colaborat la nu-
meroase publicaţii ale vremii: „Anuarul Arhivei
de Folclor”, „Dacoromania”, „Recueuil d’Étud-
es Romanes”, „Revue de linguistique”, „Studii
şi cercetări de lingvistică” etc. În lucrările sale
a abordat probleme de slavistică, romanistică,
balcanologie, dialectologie, toponimie, fone-
tică şi istoria limbii române:
Baza dialectală a
limbii noastre naţionale
;
Studii de dialectologie
şi toponimie
(apărută postum, 1970). Şi-a adus
o substanţială contribuţie la realizarea
Atlasului
lingvistic
(1936), publicând, împreună cu alţi
colaboratori, şapte volume de hărţi textuale,
patru volume de hărţi colorate şi un supliment
de
Texte dialectale
, stabilind o nouă repartizare
dialectală a limbii române. A întocmit cel din-
tâi studiu amplu de dialectologie slavo-româ-
nă (
Graiul caraşovenilor. Studiu de dialectologie
slavă meridională
, 1935). A fost primul lingvist
român care a adoptat şi a aplicat principiile şco-
lii filologice de la Praga, elaborând un sistem
de şapte foneme vocalice şi două consonantice
(
Studiul fonematic al limbii române
). A lăsat și
studii etno-folclorice şi lingvistice întemeiate în
mare parte pe anchete dialectale:
Folclor din
Valea Almajului, Banat
(1935);
Folclor de la
moţii din Scărişoara
(1939);
Graiul românesc
de pe Crişuri şi Someş
(1941);
Note de folclor
de la românii din Valea Mlavei (Serbia)
(1942)
.
Membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei
Slaviştilor din România, membru corespondent
al Academiei Bulgare de Ştiinţe, membru în
Comitetul Internaţional al Slaviştilor. A fost dis-
tins cu Premiul de Stat (1953, 1963). „Om de
Știință Emerit”.
POPEA, NICOLAE (NEAGOE)
(17 februarie 1826, Satulung, jud. Braşov – 26 iulie
1908,
Caransebeş, jud. Caraş Severin
), episcop
ortodox, istoric şi cărturar
Membru titular – 8 aprilie 1899
(membru de onoare – 13 septembrie 1877)
Discurs de recepţie:
Arhiepiscopul şi mitropolitul
baron Andrei de Şaguna
(13 martie 1900)
Studii gimnaziale la Braşov şi Blaj, uni-
versitare la Cluj (dreptul, 1843–1846) şi Viena
(teologia, 1846–1848). A participat la Revoluţia