232 / 414
232
BALABAN, ALEXANDRU T.
(n. 2 aprilie 1931,
Timişoara
), inginer chimist.
Membru titular – 22 ianuarie 1990 (membru
corespondent – 21 martie 1963)
Vicepreşedinte al Academiei Române (11 aprilie
1995 – 13 februarie 1998)
Discurs de recepţie:
Chimia ca ştiinţă şi artă:
cum se creează o şcoală de cercetare în ştiinţă;
exemplul lui Costin D. Neniţescu (11 decembrie
1995)
Studii liceale la Bucureşti (1942–1945)
şi Petroşani (1945–1949). Absolvent al
Facultăţii de Chimie Industrială din Institutul
Politehnic din Bucureşti (1953). În 1969 şi-a
susţinut teza de doctorat
Reacţii catalizate de
clorura de aluminiu
. În 1972, a obţinut titlul
de doctor docent. A fost asistent (1956–1961),
lector (1961–1962) la Catedra de chimie
organică a Facultăţii de Chimie Industrială din
Institutul Politehnic din Bucureşti, conferenţiar
(1962–1966) şi profesor (din 1966) la Catedra
de chimie generală. A devenit apoi profesor
de chimie organică în Institutul Politehnic (în
prezent Universitatea Politehnica) din Bucureşti
(1971–1999). În paralel cu activitatea didac-
tică, în 1956 a fost angajat la Institutul de
Fizică Atomică (IFA) din Bucureşti-Măgurele,
unde în 1956–1957 a urmat cursurile de un
an organizate de Institut, obţinând diploma de
radiochimist. În perioada 1957–1974 a deţinut
funcţiile de cercetător, cercetător principal şi
apoi şef al Laboratorului de compuşi organici
marcaţi izotopic în cadrul Institutului de Fizică
Atomică. A fost cercetător principal al O.N.U. la
Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică
din Viena (AIEA) (1967–1970), unde a organi-
zat în acest timp reuniuni internaţionale referi-
toare la chimia radioizotopilor la Viena, Ciudad
de Mexico şi São Paolo. A fost reprezentantul
AIEA pe lângă Organizaţia Mondială a Sănătăţii
din Geneva în probleme privind compuşii radio-
farmaceutici. În perioada 1967–1970 (prin
corespondenţă, telefon şi deplasări la intervale
de şase săptămâni) a continuat să conducă labo-
ratorul de la IFA. În 1970 a revenit la Bucureşti,
unde a continuat ca şef de laborator la IFA,
desfăşurând în paralel activitatea didactică la
Institutul Politehnic din Bucureşti. Ca profe-
sor invitat, a fost titularul Catedrei de chimie
teoretică „Wilhelm Ostwald” a Universităţii din
Leipzig, unde a ţinut cursuri timp de şase luni
în 1989 şi 1990. A fost, de asemenea, profe-
sor invitat la École Normale Supérieure din
Paris (1996), la Universitatea din Richmond,
Virginia (S.U.A.) (1991) şi la Texas A&M
University din Galveston (TAMUG) (S.U.A.),
începând cu 1992. În perioadele 1992–1995 şi
1998–1999 a predat alternativ chimia organică
câte un semestru la Universitatea Politehnică
Bucureşti şi la TAMUG. Din 2000, când a fost
numit profesor permanent la TAMUG, activea-
ză în Texas (din 2012 este Profesor Emerit),
colaborând în continuare cu cercetători din
România. Direcţiile sale de cercetare au fost
în domeniul chimiei organice experimentale
şi teoretice, precum şi în aplicaţiile teoriei
grafurilor. Cataliza în prezenţa clorurii de
aluminiu l-a condus la introducerea termenului
de automerizare (în particular a hidrocarburi-
lor aromatice policiclice), a descoperit o nouă
sinteză a sărurilor de piriliu, cunoscută sub
numele de „reacţia Balaban-Nenitzescu-Praill”,
şi a publicat singurele monografii existente
asupra acestor săruri; a aplicat reacţia amintită
pentru a prepara săruri de piridiniu ca lipide
cationice pentru transfer genetic sau ca lichide
ionice ce pot fi utilizate ca solvenţi organici
nevolatili fără a periclita mediul ambiant; a pus
la punct o nouă sinteză a oxazolilor; a studiat
radicalii liberi ai azotului stabilizaţi prin efect
capto-dativ şi radicalii stabili ai oxigenului; a
elaborat noi donori de oxid nitric cu aplicaţii
biomedicale; a analizat componentele sterice
şi electronice manifestate în efectele izotopice
secundare ale deuteriului. Aplicaţiile teoriei
grafurilor în chimie l-au situat printre pionierii
domeniului, unde a publicat prima monogra-
fie pe plan mondial asupra acestor aplicaţii
şi primul tratat privind izomerii de valenţă
ai anulenelor; dintre descriptorii matematici
ai structurii moleculare, un indice topologic
cunoscut sub numele de „indicele Balaban”,
este folosit curent în corelări cantitative între
structura chimică şi proprietăţi fizico-chimice