230 / 414
230
de Geniu din Bucureşti. Şi-a continuat studiile în
străinătate, la
École Militaire et d’Application
du
Génie de la Versailles. Revenit în ţară ca ofiţer de
geniu, a urmat cursurile Facultăţii de Construcţii
Civile din cadrul Şcolii Politehnice din Bucureşti,
obţinând în 1940 diploma de inginer construc-
tor. Între 1940 şi 1948 a fost asistent la discipli-
na beton armat în cadrul Şcolii Politehnice din
Bucureşti, iar din 1948 – profesor la
Facultatea
de Construcţii a Politehnicii din Timişoara
,
unde, până în 1975, a predat permanent discipli-
na beton armat, fiind şi şef al Catedrei de beton
armat şi clădiri (1953–1975). Între 1963 şi 1971
a fost rector al Politehnicii din Timişoara. Paralel,
a desfăşurat şi o activitate tehnică de proiectant
la Biroul de studii şi antrepriza de construcţii
Bucureşti (1940–1948), de constructor sau consi-
lier tehnic în mai multe instituţii de proiectare sau
în întreprinderi de construcţii, participând efec-
tiv la reconstrucţia uzinelor Reşiţa, la construcţia
Complexului hidroenergetic de la Văliug, la con-
strucţia Combinatului siderurgic din Hunedoara
etc. Timp de aproape patru decenii, a desfăşurat
o neîntreruptă activitate ştiinţifică, abordând pro-
bleme ale calculului structurilor de beton, elabo-
rării unor noi procedee tehnologice de fabricare
a elementelor prefabricate din beton, studierii
şi experimentării folosirii de lianţi la prepararea
betoanelor, studierii mecanismelor fizico-meca-
nice de formare a pietrei de ciment în betoanele
de diferite tipuri, a influenţei dimensiunilor ele-
mentelor din beton la diverse solicitări etc., fiind
considerat drept creator al şcolii de cercetare în
domeniul betonului. Rezultatele cercetărilor şi
experimentelor sale le-a prezentat în numeroase
cărţi, studii, articole, rapoarte, comunicări, între
care:
Grinzi continue
(apărută în mai multe ediții:
1949, 1952, 1959, 1965, 1981);
Betonul armat.
Proiectarea şi dimensionarea secţiunilor
(1952);
Manual pentru calculul construcțiilor
(1959);
Rezistenţele şi deformaţiile betonului
(1971, în co-
lab.);
Structuri compuse oţel-beton şi beton precom-
primat-beton armat
(1975, în colab.);
Structuri
spaţiale
(1978, în colab.);
Proiectarea economică
a elementelor de construcţii din beton armat
(1979,
în colab.);
Noi tipuri de betoane speciale
(1980, în
colab.);
Concrete strength and strains
(1981, în co-
lab.);
Structuri de beton armat. Metoda elemente-
lor finite. Teoria echivalenţelor
(1984, în colab.);
Space Structures
(1984, în colab.);
Numerical
Analysis of Reinforced
Concrete Structures
(apă-
rută postum, 1992, în colab.) ş.a. A fost solicitat
de Comitetul european de beton şi de Federaţia
Internaţională a precomprimării să-şi aducă con-
tribuţia la completarea recomandărilor internaţio
nale pentru calculul şi execuţia construcţiilor din
beton, în domeniile betonului simplu şi betonului
slab armat. Membru în Federaţia Internaţională
a Precomprimării, în Comitetul european al be-
tonului cu sediul la Paris, în Comitetul unificat
pentru construcţii înalte din S.U.A., reprezen-
tant al României în Consiliul de administraţie al
Comitetului european al betonului. A fost distins
cu Medalia de argint a Federaţiei Internaţionale a
Precomprimării (1980), cu „Ordinul Muncii” și cu
„Medalia Muncii”. „Profesor Universitar Emerit”.
BABA, CORNELIU
(18 noiembrie 1906, Craiova – 28 decembrie 1997,
Bucureşti), pictor
Membru titular – 22 ianuarie 1990
(membru corespondent – 21 martie 1963)
A urmat cursurile Şcolii „Traian” şi
Liceului „Carol I” din Craiova, ale
Liceului
„Traian Duda” din Caransebeş
şi ale Facultăţii
de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1926–1930).
Înscris la Academia de Arte Frumoase din
Bucureşti, s-a transferat după numai un an la
cea din Iaşi (1934–1938), unde l-a avut ca pro-
fesor pe N. Tonitza. A fost asistent la Catedra de
pictură a Academiei de Arte Frumoase din Iaşi
(din 1941), iar din 1946 profesor, succedându-i
lui N. Tonitza. Paralel, a deţinut şi funcţia de di-
rector al Pinacotecii din Iaşi. În 1950 s-a stabilit
la Bucureşti. În 1958 a fost rechemat în învăţă-
mântul superior, la Catedra de pictură din cadrul
Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu”, unde
a rămas până la pensionare (1977). În 1964, la
invitaţia Ministerului Culturii din Belgia, a des-
chis o expoziţie personală la Bruxelles; ulterior a
fost invitat la Academia de Artă din Berlinul de
Est. Prima sa expoziţie personală din România
a avut-o în 1978; o amplă retrospectivă a fost