Academia Romana – filiala Timișoara
Este o onoare pentru locuitorii acestei zone sa se poata mandri ca Banatul a fost locul unde atatea distinse personalitati au gasit mediul propice pentru imbogatirea stiintei si a culturii.
ACADEMIA ROMÂNĂ
150 DE ANI ÎN SLUJBA NAȚIUNII ROMÂNE
FILIALA (BAZA) TIMIȘOARA A ACADEMIEI ROMÂNE
65 DE ANI DE ACTIVITATE ȘTIINȚIFICĂ ȘI CULTURALĂ ÎN BANAT
La 1 aprilie 2016 s-au împlinit 150 de ani – un secol și jumătate – de la înfiinţarea Academiei Române, cel mai înalt for de cultură şi de ştiinţă și, totodată, printre primele instituții naționale create în România. Prima denumire adoptată pentru înalta instituţie academică a fost Societatea Literară Română, având ca principală misiune, conform documentului de înființare:
a) de a determina ortografia limbii române;
b) de a elabora gramatica limbii române;
c) de a începe şi a realiza lucrarea dicţionarului român.
” La început, după concepţia oamenilor de seamă care au fondat-o ca instituţie academică a tuturor românilor, Societatea Literară Română a chemat, în rândurile sale, 21 de membri fondatori din toate provinciile româneşti: patru din Muntenia – Ion Heliade Rădulescu, Constantin A. Rosetti, Ioan C. Massim şi August Treboniu Laurean; trei din Moldova – Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi şi Vasile A. Urechia; trei din Basarabia – Alexandru Haşdeu, Constantin Stamati şi Ioan Străjescu, doi din Bucovina – Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici; doi din Macedonia – Ioan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici; trei din Transilvania – Timotei Cipariu, George Bariţ şi Gavril Munteanu; doi din Maramureş – Iosif Hodoş şi Alexandru Roman şi doi din Banat – Vincenţiu Babeş şi Andrei Mocioni.
Ecourile înfiinţării Societăţii Literare (Academice) Române au fost, pentru acel timp, imediate, multiple şi excelente, îndeosebi, după cum remarcă acad. D. Berindei, peste munţi, în Transilvania şi, adăugăm noi, şi în Banat, Bucovina, Basarabia şi în Sudul Dunării. Aprecieri precum: „faptă rară pentru literatura română”, „înfiinţarea societăţii face onoare eternă atât ministerului cât şi locotenenţei române” (Gazeta Transilvaniei, nr. 27 din 9/21 aprilie 1866) sau „măreaţă va fi acea ziuă în care reprezentanţii naţiunii împrăştiaţi de soartă în şapte ţări se vor aduna laolaltă; sublim va fi acel minut când fratele din Pind strânge mâna cu fratele de la Criş”1, au invadat gazetele timpului din toate provinciile populate de români.
VINCENŢIU BABEŞ ŞI ANDREI MOCIONI
– MEMBRI FONDATORI, DIN BANAT, AI ACADEMIEI ROMÂNE
Acum, după 150 de ani de la marele început de drum al academismului românesc, ne propunem să aducem în actualitate, în atenţia colegilor şi tuturor cititorilor interesaţi, activitatea culturală şi politică remarcabilă a celor doi academicieni – fondatori, din Banat, ai Academiei Române – pentru emanciparea românilor din fostul imperiu habsburgic, pentru coagularea mişcării naţionale a românilor din Banat, Crişana şi Transilvania în cadrul Partidului Naţional Român, pentru înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei prin desprinderea bisericii ortodoxe române de Patriarhia sârbă, pentru înființarea școlilor românești în majoritatea localităților ocupate de români și, mai presus de toate, pentru unirea Transilvaniei și Banatului cu România etc. De asemenea, activitatea parlamentară a lui Vincenţiu Babeş sau cea din Senatul imperial de la Viena a lui Andrei Mocioni, precum şi contribuţia celor doi la conturarea şi consolidarea publicisticii româneşti, limbii române şi a caracterului naţional al populației majoritare din Banat, sunt contribuţii demne de aprecierea noastră, a celor de azi, beneficiarii imensului travaliu depus de academicienii bănăţeni, fie în Academia Română, fie în afara ei.
Academicienii fondatori din Banat – Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş – legaţi profund unul de altul prin obiectivele politice şi culturale comune şi printr-o îndelungată prietenie, priviţi, acum, peste timp, din punctul de vedere al vieţii şi operei lor, putem desprinde multe domenii comune de interferenţă şi convergenţă, dar şi unele puncte de neconcordanţă generate de originea lor socială, de temperamentul lor atât de diferit.
Andrei Mocioni – descendent al ilustrei familii aristocrate mocedo-române a Mocioneştilor, originară din vechiul şi înfloritorul oraş cultural, industrial şi comercial din Macedonia, Moscopole, în care a funcţionat o binecunoscută Academie încă din secolul al XVIII-lea, s-a născut la 27 iunie 1812 la Budapesta, dar a copilărit pe domeniul familiei Mocioni de la Foeni, comitatul (judeţul) Torontal. În familie primeşte o profundă educaţie creştină, ortodoxă în spiritul tradiţiilor şi culturii macedo-române, intim ataşat cauzei naţionale române. Încă de tânăr, după absolvirea Facultăţii de Drept a Universităţii din Budapesta, „la insistenţele fruntaşilor români şi îndeosebi a episcopului Andrei Şaguna”, Andrei Mocioni acceptă înaltele demnităţi de comisar suprem districţional al Banatului şi de senator în Senatul imperial de la Viena, ca reprezentant al românilor din Banat, alături de episcopul Andrei Şaguna, reprezentantul românilor din Transilvania, şi baronul Nicolae Apostol de Petrino, reprezentant al românilor din Bucovina, militând cu ardoare pentru o largă autonomie a provinciilor româneşti în cadrul imperiului habsburgic, pe baza „pricipiului egalităţii de drept naţional, politic, confesional şi cultural” pentru toate popoarele imperiului, pentru desprinderea bisericii ortodoxe române de Patriarhia sârbă de la Carloviţ şi întemeierea Mitropoliei Transilvaniei, pentru învăţământ de toate gradele în limba română. Dintre toate scrierile şi poziţiile politice ale lui Andrei Mocioni memorabile rămân Manifestul către împăratul habsburgic pentru autonomia Banatului şi susţinerea lucrării „Cauza limbilor şi naţionalităţilor din Austria”, scrisă de către prietenul şi colegul său Vincenţiu Babeş, dar sprijinită financiar de Familia Mocioni pentru publicare.
Senatorul Andrei Mocioni organizează, la Timişoara, între 16 şi 19 noiembrie 1860, adunarea naţională a românilor, unde el, în calitate de lider de necontestat al românilor, prezintă documentul privind autonomia Banatului, în următorul conţinut2:
1. „Autonomie, adică o situaţie de neatârnare a Banatului timişan şi a Voivodinei faţă de Ungaria.
2. Un teritor român, care să cuprindă pe cât e posibil pe toţi Românii din Banat. Acest teritor, pentru a se evidenţia caracterul naţional să poarte denumirea de „Căpitanat român”.
3. Garantarea vieţii naţionale a poporului prin crearea de instituţiuni constituţionale, întemeiate pe viaţa poporului.
4. Şeful politic la Căpitanatului român să poarte titlul de „căpitan român” şi să fie român de naştere.
5. Limba oficială în administraţia politică şi juridică a căpitanatului român să fie română.
6. Libera alegere a căpitanului român prin popor, rezervându-se confirmarea lui M. Sale, precum şi a tuturor funcţionarilor publici, cari vor fi aleşi din trei candidaţi propuşi din partea căpitanului.”
