345 / 414
345
În această atmosferă specifică bănăţea-
nă, timişoreană, deşi afectat de mic copil de
o poliomielită care-i va marca, din punctul de
vedere al locomoţiei, toată viaţa, depăşeşte cu
tărie handicapul, integrându-se în climatul mic
burghez de bunăstare economică specifică sfâr-
şitului de perioadă interbelică. Călătoreşte cu
mama sa la băi în Cehoslovacia, la Techirghiol,
face lungi excursii în zonele turistice de
seamă ale Banatului, în podgoria Aradului,
la Măderat, petrece verile la casa de vacanţă
a unei familii prietene în frumoasa staţiune
Moneasa, se împrieteneşte cu copiii de vârsta
sa, într-un cuvânt, apreciază autorul, „am fost
relativ retras de felul meu. Gaşca de care m-am
cvaziataşat, se constituise din români sau copii
care vorbeau şi româneşte”.
Această perioadă fericită din copilăria
sa, Zeno Simon, cu talent, o caracterizează
astfel:
„o viaţă de aur ... bine că am prins-o şi
am profitat de ea (e vorba de familia sa şi ale
prietenilor de familie), că peste mai puţin de 10
ani schimbarea de regim, de nivel de trai,
au
făcut ca
bietele foste (destul de) ... doamne să
devină slujnice acasă şi lucrătoare la amărâte
de cooperative, ... soţii avocaţi, au ajuns ...
deţinuţi la canalul Dunăre-Marea Neagră”, iar,
„imediat după 23 august,
va consemna autorul
,
odată cu ocuparea ţării de către „Armata Roşie
şi Eliberatoare”, situaţia clasei de mijloc (şi nu
numai), din care făcea parte şi familia Simon,
este foarte bine caracterizată de titlul acestui
capitol „se împute brânza”.
În perioada studiilor de la renumitul
liceu timişorean Loga, citeşte, la imboldul
permanent al mamei, cu nesaţ cărţi importante
ale autorilor literaturii române şi universale,
şi, tot la insistenţele mamei, cu toate greutăţile
financiare care au apărut după război, a înce-
put să ia lecţii de engleză, franceză şi chiar de
rusă. Se apropie de muzica clasică, Beethoven
şi Chopin, fiindu-i compozitorii preferaţi la
acea vreme.
După, poate, o prea lungă prezentare a
copilăriei, dar care este cea mai apropiată de
atmosfera Timişoarei interbelice, Timişoarei
autentice, profesorul Zeno Simon intră în „isto-
ria” studenţiei şi a debutului în cercetare, „isto-
rie” îndeosebi parcursă de cei mai mulţi dintre
noi pe căi (aproximativ) paralele. Studenţia
bucureşteană, excelentă ca performanţă,
începută în plină perioadă de sovietizare a
învăţământului românesc comunist, finalizată
în anul 1957, când este angajat cercetător la
Centrul de Cercetări Chimice ale profesorului
Ilie Murgulescu.
Din cei cinci ani de facultate, parcur-
gând circa 40-45 de discipline, remarcă
câţiva profesori de excepţie ai chimiei româ-
neşti şi nu numai, precum Ilie Murgulescu,
Gheorghe Spacu, V.E. Sahini, Tatiana Oncescu,
V. Sergiescu, dascăli care, prin înalta lor compe-
tenţa ştiinţifică şi imensa dăruire, au atenuat
mult „efectele” sovietizării din acele grele şi
tulburi vremi pentru învăţământul românesc
dar şi pentru întreaga societate.
Cartea are un consistent capitol profe-
sional, axat atât pe activitatea de profesor la
Universitatea de Medicină şi la Universitatea
de Vest din Timişoara, cât şi pe rezultatele de
excepţie în domeniul chimiei computaţiona-
le a cercetătorului Zeno Simon. Dar despre
acest capitol al vieţii şi activităţii profesorului
şi cercetătorului Zeno Simon, autorul acestor
rânduri nefiind chimist, după cum sugerează
chiar autorul în capitolul 12, îl va sări.
Ultimul capitol al cărţii,
„Un soi de
Simon şi Metz Saga”
, pentru cunoscătorii cât
de cât ai vieţii bănăţene şi timişorene este fasci-
nant, iar pentru necunoscători sunt convins
că este deosebit de interesant. În primul rând,
pentru faptul că autorul descrie viaţa unei
familii timişorene multietnice şi multicon-
fesionale, familie în care se vorbeau curent
trei-patru limbi şi se reuneau cel puţin patru
religii (ortodoxă, catolică, protestantă şi, nu în
puţine cazuri, mozaică). Ce bogăţie spirituală
şi lingvistică pentru un copil, ca Zeno Simon,
născut şi crescut într-o atmosferă atât de boga-
tă spiritual cum a fost cazul familiei Simon, atât
de tolerantă.
Nu pot încheia aceste prea sărace
rânduri de prezentare a unei cărţi atât de
bogate în date, fapte, atitudini, sentimente etc.,
fără a răstălmăci puţin şi gândurile autorului
despre familia, căsnicia sa cu extrem de talen-
tata sa soţie, Pupe, pe care o cunosc bine de
peste 55 de ani, din studenţie. Trebuie să spun,
fără nici un ocoliş, chiar dacă nu-i convine
sărbătoritului, că Zeno Simon a avut un mare
noroc întâlnind-o pe Pupe, alături de care,
cu care a trăit aproape jumătate de secol. Cu
pasiunea şi talentul binecunoscut, îmi amintesc
şi acum, în lungile discuţii pe care le-am avut
cu Pupe în biroul său de bibliograf şi director,
despre admiraţia cu care vorbea despre soţul