145 / 414
145
CAPITOLUL 5
INSTITUTUL DE STUDII BANATICE
„TITU MAIORESCU”
Prof. dr. Crişu
DASCĂLU
Primele preocupări umaniste ale românilor din Banat, cunoscute până în prezent, se
situează la sfârşitul secolului al XVI-lea şi continuă apoi, în ritm tot mai accelerat, în veacurile
următoare.
La început, ele s-au concretizat îndeosebi în
traduceri
de texte religioase, activitate ce
presupunea nu numai cunoştinţe teologice, ci şi lingvistice (de transpunere în limba română
a terminologiei creştine), pornind de la
Palia
, apărută la Orăştie în anul 1582, care cuprinde
primele două părţi ale
Vechiului
Testament
, adică
Geneza
şi
Exodul
(
Facerea
şi
Ieşirea
, în versiunea
traducătorilor), datorată eforturilor unor clerici, dintre care doi bănăţeni: Moise Peştişel din Lugoj
şi Efrem Zacan din Caransebeş. Alţi traducători importanţi de asemenea texte au fost în secolul al
XVI-lea George Buitul, Gavril Ivul, Ştefan Fogaraşi şi Ioan Vischi, prin care Caransebeşul a devenit
primul centru cultural al bănăţenilor, supremaţie pe care o va păstra până la Unire.
Şi preocupările
filologice
sunt înregistrate de timpuriu (dacă se are în vedere faptul că
primul text coerent în limba română,
Scrisoarea lui Neacşu
, este din 1521), cu precizarea că ele
s-au materializat în special sub formă lexicografică (
Dictionarium Valachico-Latinum
, al lui Mihail
Halici-Tatăl, datând din secolul al XVI-lea) sau asociată acesteia (Paul Iorgovici,
Observaţii de limba
rumânească
, 1799), urmată curând de lucrări din domeniul gramatical (Constantin Diaconovici
Loga,
Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor
, 1822).
Apropiate acestei arii sunt şi preocupările
pedagogice
, animate de înfiinţarea, la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, de şcoli rurale în Banat şi mai ales a Preparandiei din Arad, al cărei director
a fost Dimitrie Ţichindeal. În aceste condiţii, elaborarea de manuale devenise o prioritate, aşa
cum sugerează limpede titlul unei lucrări a lui Mihail Roşu,
De lipsă cărticea pentru învăţături a
neuniţilor rumâneşti mai mici şcoale în împărăteştile şi crăieştile ţări
(1785).
În acelaşi context cultural al iluminismului bănăţean au apărut şi primele încercări
istorice,
datorate lui Nicolae Stoica de Haţeg (1751-1833):
Cronica Banatului
şi
Cronica Mehadiei şi a Băilor
Herculane
, urmat de Damaschin Bojincă, cu scrierea polemică
Animadversio in dissertationem
Hallensem sub titulo
Erweis dass die Walachen nicht römischer Herkunft sind, 1827 şi cu
Anticele
romanilor acum întâia oară româneşte scrise
, 1832-1833 şi, ceva mai târziu, de Vasile Maniu, cu
Disertaţiune istorico-critică şi literară tractând despre originea românilor din Dacia Traiană
, 1857, la
care se adaugă două scrieri dedicate situării românilor în context latino-romanic:
Unitatea latină
sau Cauza română în procesul naţionalităţilor din punct de vedere istoric, juridic şi politic
, 1867 şi
Misiunea Occidentului latin în Oriintele Europei
, 1869.
În legătură cu aceste începuturi, sunt de făcut două
observaţii
.
În primul rând, preocupările menţionate au caracter
discontinuu
, trăsătură ce va continua să
fie activă până în perioada postbelică. Chiar dacă au conştiinţa tradiţiei în care se situează, autorii
apar la intervale prea mari pentru ca această tradiţie să fie percepută şi de beneficiarii lor culturali.