309 / 414
309
VÂLCOVICI, VICTOR
(9 septembrie 1885, Galaţi – 21 iunie 1970,
Bucureşti), matematician
Membru titular – 3 februarie 1965
(membru corespondent – 25 mai 1936)
Studii liceale la Brăila (1886–1904) şi
universitare (Facultatea de Știinţe, Secţia știinţe
matematice, 1904–1907) la Bucureşti. Şi-a con-
tinuat pregătirea la Universitatea din Göttingen,
unde, în 1913, şi-a susţinut teza de doctorat
în ştiinţe matematice (
Über diskontinuierliche
Flüssigkeitsbewegungen mit zwei freien Strahlen
).
Revenit în ţară, a fost numit profesor la Catedra
de mecanică a Universităţii din Iaşi (1913–
1922), perioadă concretizată prin studii sistema-
tice referitoare la aplicaţiile teoremei impulsului
în hidrodinamică, mişcările cu vârtej constant,
mişcarea unui fluid în prezenţa mai multor cilin-
dri, la scurgerea unui lichid dintr-un vas prevă-
zut cu mai multe orificii, publicate apoi în revis-
te de profil din ţară şi din străinătate („Annales
Scientifiques de l’Université de Jassy”, „Annali
di Matematica”, „Compte Rendus de l’Académie
des Sciences de Paris”). Încă din 1915, a formu-
lat o teorie a moderatorului cu aripioare, pu-
nând problema generală a mişcării fluide plane
în prezenţa unui obstacol care se află în mişcare
de rotaţie; a studiat traiectoria bombelor de avi-
on. În 1921, detaşat la
Şcoala Politehnică din
Timişoara
, a fost cel dintâi profesor de mecanică
raţională; aici a pus bazele Societăţii Ştiinţifice
şi publicaţiei „Bulletin Scientifique de l’École
Polytechnique” şi a condus
„Revista matema-
tică” din Timişoara
, înfiinţată de Tr. Lalescu.
Din 1930 a trecut la Universitatea din Bucureşti,
unde a înfiinţat laboratoare de aerodinamică
şi mecanică; a fondat revista „Disquisitiones
Mathematicae et Physicae” (1940). Împreună
cu I. Stroescu, a conceput un tunel aerodinamic,
realizat ulterior la Universitatea din Bucureşti,
care a fost preluat şi de Universitatea din Paris
(
Un nouveau tunnel aérodynamique
, 1946). Între
1931 şi 1932 a fost ministru al Lucrărilor Publice
şi Comunicaţiilor. A întreprins cercetări şi stu-
dii privind: echilibrul unui solid rigid aşezat pe
o suprafaţă elastică (1931); mişcarea solidului
rigid (1933); caracterul involuntiv al ecuaţiilor
mişcării relative (1937); mişcarea corpului solid
rigid într-un fluid vâscos (1937); teorema gene-
rală a mişcării sistemelor (1938); mişcarea cu
traiectorii plane (1941); distribuţia axelor princi-
pale de inerţie (1944); principiul lui D’Alambert-
Lagrange (1945); teoria rachetei (1949); teoria
suprafeţelor lui Bernoulli în mişcarea fluidelor
barotrope, stabilind ecuaţiile de mişcare a flui-
dului pe aceste suprafeţe, denumite în literatura
de specialitate „suprafeţele Bernoulli-Vâlcovici”;
principiul deplasărilor virtuale (1961); axiome-
le staticii solidului rigid (1962) ş.a. A abordat
şi probleme de dinamică stelară, ca şi probleme
privind fundamentele mecanicii: studiul mode-
lelor relativiste ale Universului; recesiunea ne-
buloaselor extragalactice şi corecţia relativistă
a ecuaţiei lui Hubble; fundamentele mecanicii;
originea sistemului planetar al Soarelui; para-
doxul lui H. Olbers; o nouă teorie cosmogonică
etc. Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc în
numeroase lucrări, între care:
Sur le mouvement
fluide autour d’un modérateur à ailettes
(1916);
Asupra mişcării
corpului de masă variabilă, în
special a rachetei
(1949);
Principiul suprapunerii
la barele
elastice
(1950);
Asupra problemei gene-
rale a determinării liniei elastice şi a condiţiilor
de flambaj privind coloanele subţiri cufundate
în fluid
(1950);
Asupra unei teorii a aluviunilor
(1952) ş.a. A fost autorul tratatelor
Mecanica
teoretică
;
Introducere în mecanica relativistă
, dar
şi a unor scrieri de popularizare a cunoştinţelor
ştiinţifice (
Rolul ştiinţei în formarea omului cult.
Rolul matematicii
). A fost distins cu Legiunea de
Onoare. „Om de Ştiinţă Emerit” (1962).