Viata academica in Banat

291 PETROVICI, EMIL (4 ianuarie 1899, Toracul Mic, Serbia – 7 octombrie 1968, lângă Blaj, jud. Alba), lingvist şi folclorist Membru titular – 12 august 1948 (membru corespondent – 22 mai 1945) Preşedinte al Secţiei de știinţe filologice (1966– 1968); preşedinte al Filialei Cluj a Academiei Române (1949–1957) A urmat cursurile Liceului germano-ro- mân din Braşov, Liceului maghiar din Oradea, Institutului Pedagogic-Teologic Ortodox din Arad (1916–1918), Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj (1919–1920). Între 1920 şi 1926, la Paris (la Sorbona, École de Langues Vivantes, École Pratique des Hautes Études, Collège de France) a audiat cursuri de ling- vistică; în 1926 a obţinut docenţa în litere la Sorbona. În 1930 şi-a susţinut, la Cluj, teza de doctorat în filologie De la nasalité en Roumain, care cuprinde o prezentare exhaustivă a con- soanelor nazale şi a vocalelor nazalizate din limba română. Şi-a continuat specializarea în slavistică la Universitatea din Sofia (1930– 1931). A fost asistent (1926–1930), conducă- tor al Laboratorului de fonetică experimenta- lă de pe lângă Muzeul Literaturii Române din Cluj (din 1930), profesor la Catedra de slavis- tică a Universităţii din Cluj (1935–1956); rec- tor al Universităţii din Cluj (1945–1951); şef al Catedrei de limbi slave din cadrul Universităţii din Bucureşti (1956–1958); rector al Institutului „Maxim Gorki” din Bucureşti (1956–1957). În 1956 a fondat revista „Cercetări de lingvistică”, iar în 1963 „Romanoslavica”. A colaborat la nu- meroase publicaţii ale vremii: „Anuarul Arhivei de Folclor”, „Dacoromania”, „Recueuil d’Étud- es Romanes”, „Revue de linguistique”, „Studii şi cercetări de lingvistică” etc. În lucrările sale a abordat probleme de slavistică, romanistică, balcanologie, dialectologie, toponimie, fone- tică şi istoria limbii române: Baza dialectală a limbii noastre naţionale ; Studii de dialectologie şi toponimie (apărută postum, 1970). Şi-a adus o substanţială contribuţie la realizarea Atlasului lingvistic (1936), publicând, împreună cu alţi colaboratori, şapte volume de hărţi textuale, patru volume de hărţi colorate şi un supliment de Texte dialectale , stabilind o nouă repartizare dialectală a limbii române. A întocmit cel din- tâi studiu amplu de dialectologie slavo-româ- nă ( Graiul caraşovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională , 1935). A fost primul lingvist român care a adoptat şi a aplicat principiile şco- lii filologice de la Praga, elaborând un sistem de şapte foneme vocalice şi două consonantice ( Studiul fonematic al limbii române ). A lăsat și studii etno-folclorice şi lingvistice întemeiate în mare parte pe anchete dialectale: Folclor din Valea Almajului, Banat (1935); Folclor de la moţii din Scărişoara (1939); Graiul românesc de pe Crişuri şi Someş (1941); Note de folclor de la românii din Valea Mlavei (Serbia) (1942) . Membru fondator şi preşedinte al Asociaţiei Slaviştilor din România, membru corespondent al Academiei Bulgare de Ştiinţe, membru în Comitetul Internaţional al Slaviştilor. A fost dis- tins cu Premiul de Stat (1953, 1963). „Om de Știință Emerit”. POPEA, NICOLAE (NEAGOE) (17 februarie 1826, Satulung, jud. Braşov – 26 iulie 1908, Caransebeş, jud. Caraş Severin ), episcop ortodox, istoric şi cărturar Membru titular – 8 aprilie 1899 (membru de onoare – 13 septembrie 1877) Discurs de recepţie: Arhiepiscopul şi mitropolitul baron Andrei de Şaguna (13 martie 1900) Studii gimnaziale la Braşov şi Blaj, uni- versitare la Cluj (dreptul, 1843–1846) şi Viena (teologia, 1846–1848). A participat la Revoluţia