Viata academica in Banat

232 BALABAN, ALEXANDRU T. (n. 2 aprilie 1931, Timişoara ), inginer chimist. Membru titular – 22 ianuarie 1990 (membru corespondent – 21 martie 1963) Vicepreşedinte al Academiei Române (11 aprilie 1995 – 13 februarie 1998) Discurs de recepţie: Chimia ca ştiinţă şi artă: cum se creează o şcoală de cercetare în ştiinţă; exemplul lui Costin D. Neniţescu (11 decembrie 1995) Studii liceale la Bucureşti (1942–1945) şi Petroşani (1945–1949). Absolvent al Facultăţii de Chimie Industrială din Institutul Politehnic din Bucureşti (1953). În 1969 şi-a susţinut teza de doctorat Reacţii catalizate de clorura de aluminiu . În 1972, a obţinut titlul de doctor docent. A fost asistent (1956–1961), lector (1961–1962) la Catedra de chimie organică a Facultăţii de Chimie Industrială din Institutul Politehnic din Bucureşti, conferenţiar (1962–1966) şi profesor (din 1966) la Catedra de chimie generală. A devenit apoi profesor de chimie organică în Institutul Politehnic (în prezent Universitatea Politehnica) din Bucureşti (1971–1999). În paralel cu activitatea didac- tică, în 1956 a fost angajat la Institutul de Fizică Atomică (IFA) din Bucureşti-Măgurele, unde în 1956–1957 a urmat cursurile de un an organizate de Institut, obţinând diploma de radiochimist. În perioada 1957–1974 a deţinut funcţiile de cercetător, cercetător principal şi apoi şef al Laboratorului de compuşi organici marcaţi izotopic în cadrul Institutului de Fizică Atomică. A fost cercetător principal al O.N.U. la Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică din Viena (AIEA) (1967–1970), unde a organi- zat în acest timp reuniuni internaţionale referi- toare la chimia radioizotopilor la Viena, Ciudad de Mexico şi São Paolo. A fost reprezentantul AIEA pe lângă Organizaţia Mondială a Sănătăţii din Geneva în probleme privind compuşii radio- farmaceutici. În perioada 1967–1970 (prin corespondenţă, telefon şi deplasări la intervale de şase săptămâni) a continuat să conducă labo- ratorul de la IFA. În 1970 a revenit la Bucureşti, unde a continuat ca şef de laborator la IFA, desfăşurând în paralel activitatea didactică la Institutul Politehnic din Bucureşti. Ca profe- sor invitat, a fost titularul Catedrei de chimie teoretică „Wilhelm Ostwald” a Universităţii din Leipzig, unde a ţinut cursuri timp de şase luni în 1989 şi 1990. A fost, de asemenea, profe- sor invitat la École Normale Supérieure din Paris (1996), la Universitatea din Richmond, Virginia (S.U.A.) (1991) şi la Texas A&M University din Galveston (TAMUG) (S.U.A.), începând cu 1992. În perioadele 1992–1995 şi 1998–1999 a predat alternativ chimia organică câte un semestru la Universitatea Politehnică Bucureşti şi la TAMUG. Din 2000, când a fost numit profesor permanent la TAMUG, activea- ză în Texas (din 2012 este Profesor Emerit), colaborând în continuare cu cercetători din România. Direcţiile sale de cercetare au fost în domeniul chimiei organice experimentale şi teoretice, precum şi în aplicaţiile teoriei grafurilor. Cataliza în prezenţa clorurii de aluminiu l-a condus la introducerea termenului de automerizare (în particular a hidrocarburi- lor aromatice policiclice), a descoperit o nouă sinteză a sărurilor de piriliu, cunoscută sub numele de „reacţia Balaban-Nenitzescu-Praill”, şi a publicat singurele monografii existente asupra acestor săruri; a aplicat reacţia amintită pentru a prepara săruri de piridiniu ca lipide cationice pentru transfer genetic sau ca lichide ionice ce pot fi utilizate ca solvenţi organici nevolatili fără a periclita mediul ambiant; a pus la punct o nouă sinteză a oxazolilor; a studiat radicalii liberi ai azotului stabilizaţi prin efect capto-dativ şi radicalii stabili ai oxigenului; a elaborat noi donori de oxid nitric cu aplicaţii biomedicale; a analizat componentele sterice şi electronice manifestate în efectele izotopice secundare ale deuteriului. Aplicaţiile teoriei grafurilor în chimie l-au situat printre pionierii domeniului, unde a publicat prima monogra- fie pe plan mondial asupra acestor aplicaţii şi primul tratat privind izomerii de valenţă ai anulenelor; dintre descriptorii matematici ai structurii moleculare, un indice topologic cunoscut sub numele de „indicele Balaban”, este folosit curent în corelări cantitative între structura chimică şi proprietăţi fizico-chimice