Viata academica in Banat

145 CAPITOLUL 5 INSTITUTUL DE STUDII BANATICE „TITU MAIORESCU” Prof. dr. Crişu DASCĂLU Primele preocupări umaniste ale românilor din Banat, cunoscute până în prezent, se situează la sfârşitul secolului al XVI-lea şi continuă apoi, în ritm tot mai accelerat, în veacurile următoare. La început, ele s-au concretizat îndeosebi în traduceri de texte religioase, activitate ce presupunea nu numai cunoştinţe teologice, ci şi lingvistice (de transpunere în limba română a terminologiei creştine), pornind de la Palia , apărută la Orăştie în anul 1582, care cuprinde primele două părţi ale Vechiului Testament , adică Geneza şi Exodul ( Facerea şi Ieşirea , în versiunea traducătorilor), datorată eforturilor unor clerici, dintre care doi bănăţeni: Moise Peştişel din Lugoj şi Efrem Zacan din Caransebeş. Alţi traducători importanţi de asemenea texte au fost în secolul al XVI-lea George Buitul, Gavril Ivul, Ştefan Fogaraşi şi Ioan Vischi, prin care Caransebeşul a devenit primul centru cultural al bănăţenilor, supremaţie pe care o va păstra până la Unire. Şi preocupările filologice sunt înregistrate de timpuriu (dacă se are în vedere faptul că primul text coerent în limba română, Scrisoarea lui Neacşu , este din 1521), cu precizarea că ele s-au materializat în special sub formă lexicografică ( Dictionarium Valachico-Latinum , al lui Mihail Halici-Tatăl, datând din secolul al XVI-lea) sau asociată acesteia (Paul Iorgovici, Observaţii de limba rumânească , 1799), urmată curând de lucrări din domeniul gramatical (Constantin Diaconovici Loga, Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor , 1822). Apropiate acestei arii sunt şi preocupările pedagogice , animate de înfiinţarea, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, de şcoli rurale în Banat şi mai ales a Preparandiei din Arad, al cărei director a fost Dimitrie Ţichindeal. În aceste condiţii, elaborarea de manuale devenise o prioritate, aşa cum sugerează limpede titlul unei lucrări a lui Mihail Roşu, De lipsă cărticea pentru învăţături a neuniţilor rumâneşti mai mici şcoale în împărăteştile şi crăieştile ţări (1785). În acelaşi context cultural al iluminismului bănăţean au apărut şi primele încercări istorice, datorate lui Nicolae Stoica de Haţeg (1751-1833): Cronica Banatului şi Cronica Mehadiei şi a Băilor Herculane , urmat de Damaschin Bojincă, cu scrierea polemică Animadversio in dissertationem Hallensem sub titulo Erweis dass die Walachen nicht römischer Herkunft sind, 1827 şi cu Anticele romanilor acum întâia oară româneşte scrise , 1832-1833 şi, ceva mai târziu, de Vasile Maniu, cu Disertaţiune istorico-critică şi literară tractând despre originea românilor din Dacia Traiană , 1857, la care se adaugă două scrieri dedicate situării românilor în context latino-romanic: Unitatea latină sau Cauza română în procesul naţionalităţilor din punct de vedere istoric, juridic şi politic , 1867 şi Misiunea Occidentului latin în Oriintele Europei , 1869. În legătură cu aceste începuturi, sunt de făcut două observaţii . În primul rând, preocupările menţionate au caracter discontinuu , trăsătură ce va continua să fie activă până în perioada postbelică. Chiar dacă au conştiinţa tradiţiei în care se situează, autorii apar la intervale prea mari pentru ca această tradiţie să fie percepută şi de beneficiarii lor culturali.