Viata academica in Banat

357 180 mp, spaţiu mobilat şi conectat la Internet. Cantina studenţească, prin alocarea de peste 5 miliarde de lei, a fost modernizată, fiind recu- noscută de toţi cei care vizitează universitatea noastră, ca fiind cea mai frumoasă şi cea mai de calitate din ţară. S-au reabilitat dispensarele me- dicale, acestea fiind cele mai moderne din cadrul Policlinicii studenţeşti Timişoara. De asemenea, în parte, s-a amenajat baza sportivă a universită- ţii. A urmărit realizarea unui echilibru financiar între venituri şi cheltuieli, universitatea având în permanenţă capacitate de plată. Salarizarea personalului, după cum rezultă din datele sta- tistice ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării, s-a situat în fiecare an cu 5-20% peste nivelul celorlalte universităţi de profil din ţară şi a celor din Timişoara. În anul 2005, profesorul Păun Ion Otiman scrie o carte remarcabilă 5, 6 , o oglindă a activității sale ca rector. Concepută şi scrisă la un nivel de superioară intelectualitate, cartea Agronomia Banatica reţine de-a lungul celor 500 de pagini, prin varietatea şi profunzimea problemelor abordate, prin înălţimea unei gândiri independente şi prin limbajul propriu. Singulară, exemplară şi, în acelaşi timp, greu de clasat într-un gen anume – monografie, jurnal, memorii sau, conform autorului, evocări şi reflecţii, cartea se află, la graniţa dinte evocare şi eseistică. Elaborată cu inteligenţă şi farmec, cartea atrage prin conţinutul ei capti- vant şi prin fluenţa stilului. Personal, am citit-o pe nerăsuflate, la unele fragmente revenind şi, oenolog fiind, le-am „sorbit”, pe îndelete, ca pe un vin de mare marcă, declară acad. V.D. Cotea, consemnând: „ implicarea în miezul evenimente- lor prezentate, permite autorului să vadă nu de sus şi nici de departe. Ca urmare, textul, datele şi faptele prezentate sunt selectate din incandes- centa realitate trăită, fără altă cenzură decât aceea a respectului pentru adevăr şi valoare şi a refuzului sever faţă de fals şi demagogie. Partea cea mai importantă, cea care constituie o adevărată coloană de susţinere a cărţii, este rezervată problemelor generale ale agriculturii româneşti. Aprecierile asupra satului românesc, considerat de autor „matricea funda- mentală a neamului nostru”, în buna tradiţie de la Rebreanu şi Blaga încoace, au încărcătura ne- cesară a urgenţei, a condiţiei sine qua non în faţa comandamentelor prezente, obligând la reflecţie. Participarea autorului la transformarea satului bănăţean – cu al cărui destin se confundă – pro- pune cititorului un orizont diferit de cel cu care era obişnuit.” Consider că este util – pro memoria –, spune autorul P.I. Otiman, ca şi acum, măcar câteva din cele mai de seamă împliniri concepute şi înfăptuite de mine, împreună cu colegii şi stu- denţii universităţii, să le reiterez, menţionând, însă, de la început, faptul că, la data debutului de mandat, m-a preocupat numai şi numai ceea ce aveam eu de înfăptuit ca rector şi nu ce au (sau nu au) făcut predecesorii mei. Profesiunea de credință, ca rector, timp de 15 ani, și-a formulat-o la încheierea mandatului în 2004, în următorul decalog: • La începutul mandatului meu m-a preocupat viitorul universităţii, adică ce pot să fac pentru progresul comunităţii academice şi nu m-a interesat nimic din ce şi cât au făcut sau ce şi cât nu au făcut predecesorii mei. • Rectorul trebuie să fie primul simbol şi primul slujbaş al universităţii. Ca simbol, am încercat să onorez cu prestanţă instituţia şi cole- gii; ca slujbaş, am lucrat pentru colectivitatea academică, pentru Dvs. • Ca rector am încercat să fiu un om al echilibrului, al ponderării, nu am plătit poliţe, nu am jignit şi nu am purtat ranchiună nimănui, chiar dacă, nu de puţine ori, am avut parte de atitudini cel puţin potrivnice. • Ca rector, nu am avut conflicte cu cole- gii, cu atât mai mult cu cei mici. • Ca rector, am încercat, şi, în mare măsură, am reuşit, să fiu tare cu cei tari, iar raporturile, dificultăţile şi diferendele cu cei mai mici le-am lăsat să le rezolve colaboratorii mei. • Cu autorităţile, indiferent de culoarea lor politică, în limitele unei atitudini civilizate, am avut relaţii corecte; nu am preamărit pe nimeni, părându-mi-se nedemnă atitudinea de adulaţie, atât pentru mine ca rector, cât şi pentru comunita- tea universitară pe care am reprezentat-o. • Am pus mult mai mare preţ pe puncte- le de vedere, opiniile şi criticile adversarilor mei, decât pe „aprobările” permanente ale yesmanilor de care am avut parte, în număr destul de mare, în aceşti mulţi ani. La preluarea mandatului (mandatelor), nu am dat nici un fel de atenţie primilor care au încercat să urce în barca mea, deoarece am ştiut că aceştia vor fi primii care o vor părăsi (fapt confirmat, acum, de realitatea acestor zile). • Nu am fost sensibil niciodată la corul lăudătorilor, pentru că am ştiut că aceia care au