73 / 414
73
cărora nu le lipsește nici destoinicia și nici experiența: („
încercare de istorie politică și naturală
a Banatului Timișoarei
”, Editura Facla, Timișoara, 1984). Leonard Böhm scoate în evidență că:
„valahii existenți în număr mare printre muncitori din Reșița se remarcă printr-o îndemânare și
inteligență deosebită reușind să-și însușească într-un timp foarte scurt noile meserii” (L. Böhm,
„
Geschichte des Temischer Banats
”, vol. II, Ed. Otto Wigand, Leipzig, 1861).
Planurile generalului Mercy ținteau mult mai departe decât mineritul, metalurgia și vizau,
în același timp, dezvoltarea și modernizarea agriculturii din Banat, deoarece pământul era deosebit
de fertil. Astfel, pe lângă aplicarea unor tehnologii și unelte noi de lucru, se dezvoltă și noi culturi.
Mai mult, opera sa mare constă în elaborarea unor planuri și punerea lor în practică, în
privința desecării unor mari suprafețe de terenuri și redarea lor agriculturii, precum și realizării
unor rețele de canale de apă.
Canalul Bega se înscrie în această gândire. Lucrările, atât din amonte de Timișoara, pe
parcursul Făget - Timișoara, dar și cele din aval, Timișoara – Tisa, încep în anul 1728. În vederea
asigurării cotelor necesare navigației au fost construite șapte baraje, dintre care trei pe terito-
riul României (Timișoara, Sânmihaiu Român și Sânmihaiu German). Inginerul olandez Fremant
proiectează și conduce execuția lucrărilor nodului hidrotehnic de la Coștei (1789-1790). Prin
această lucrare se prevede distribuția apelor din Timiș în Bega sau invers, în vederea asigurării
nivelului de navigație, respectiv a prevenirii și eliminării inundațiilor.
F. Griselini considera Canalul navigabil Bega ca: „o capodoperă vrednică de vechea Romă”.
Generalul Mercy acordă toată atenția dezvoltării armonioase a Timișoarei, construind
o nouă cetate, de formă stelară, care o situează printre primele patru fortificații din Imperiul
austriac. Între zidurile cetății se ridică un nou oraș, cu piețe, străzi și edificii dispuse după un plan
de sistematizare care copia, la scară redusă, Viena.
Ritmul de dezvoltare a orașului Timișoara continuă și după anul 1779, când Banatul este alipit
Ungariei. Astfel, în preajma primului război, în Timișoara pulsa o intensă viață economică și industrială,
aici funcționau 62 de întreprinderi mari, 208 mici și mijlocii, 18 instituții bancare. Comitatul Timiș avea o
rețea deasă de căi ferate, construită între anii 1857-1910 și orientată spre Budapesta și Fiume. Timișoara
este primul oraș din Europa în care s-a introdus iluminatul public stradal (12.XI.1884). În anul 1881 se
instalează rețeaua telefonică publică, iar în 1895 se dă în exploatare primul tramvai acționat electric.
În aceste împrejurări, primarul orașului, Dr. Telbisz, în ședința din 15 mai 1906, propune
Consiliului Municipal să fie de acord cu înființarea unei Politehnici și să-i încredințeze misiunea de
a face demersurile necesare.
Propunerea, însoțită de un raport documentar, este trimisă Ministerului Ungar al
Instrucțiunii, minister care abia în anul 1917 solicită un raport și desigur, avizul Politehnicii de la
Budapesta. O comisie, în frunte cu rectorul Politehnicii, întocmește un raport foarte documentat
și își dă avizul solicitat. Unul din principalele argumente în susținerea înființării Politehnicii la
Timișoara a fost acela că această instituție ar putea deveni un punct important al expansiunii
economice maghiare în Balcani.
Întreaga acțiune este curmată de Primul Război Mondial, dar mai ales de finalul său.
Înfăptuirea României Mari în 1918 este momentul în care o pleiadă de intelectuali bănățeni
de seamă, în frunte cu prof. Traian Lalescu, Emanoil Ungureanu, ing. Stan Vidrighin, reiau proble-
ma înființării unei Școli politehnice la Timișoara.
Prof. Traian Lalescu, în articolul „
O universitate în Banat
”
(„Banatul românesc” s.11-1919)
scria: „
Trebuie să înființăm o Universitate în Banat care să prezinte lumii neștiutoare aspectele
multiple ale unității provinciei noastre
” și că „
în sfârșit, toate facultățile laolaltă vor răspunde prin
învățământele lor dorinței arzătoare de cultură unei populațiuni care și-a arătat totdeauna mintea
deschisă năzuințelor omenirii spre frumos, spre bine și adevăr
”.
Pe de altă parte, ing. Stan Vidrighin, primarul șef al orașului Timișoara, de numele căruia
se leagă alimentarea cu apă și canalizarea acestui oraș, în „Adresa Primăriei orașului Timișoara,
către Ministerul instrucțiunii și cultelor”, din 27.02.1920 spunea: „
Instituția aceasta (Politehnica),
cu numărul mare al studenților, cu prezența unui corp profesoral de o înaltă știință și cultură, care va
avea să dovedească tăria și superioritatea geniului românesc în Timișoara și Banat și va aduce cu sine
naționalizarea tuturor instituțiilor, astăzi încă străine
”.