Viata academica in Banat

7 CUVINTE – ÎNAINTE Renumele Academiei noastre trebue să aibă un răsunet departe peste hotarele ţărei, spre a atrage în capitala României pe bărbaţii însemnaţi cari să se încredinţeze că vechile principate dunărene s-au transformat în un centru de civilizaţiune şi de propăşire şi au devenit, prin vitejia armatei ce a uimit lumea prin avântul său şi tăria sa un stat puternic şi neatârnat, stabilit pe temelii aşa de tari, încât nicio zguduire nu-l mai poate zdruncina. ( Regele Carol I, Cuvântările Regelui Carol I 1866–1914. I. 1866–1886 , Ediţie îngrijită de C. C. Giurescu, Bucureşti, 1939, p. 74–77) În lupta sfântă pentru unirea tuturor românilor, Academia Română şi-a avut partea ei importantă pe terenul cultural; de aceea, izbânda ţării este şi izbânda ei. Când, din imboldul lui N. Kretzulescu şi al lui C. A. Rosetti, s-au pus bazele Societăţii Literare cu scopul de a se ocupa mai ales de limba şi literatura română, alegerea întâilor membri ne arată gândul de înalt patriotism ce a călăuzit generaţia din 1866, care, bine încredinţată că numai pe baza unităţii de limbă şi cultură se poate clădi trainic viitorul unei naţiuni, a reunit în cercul restrâns al viitoarei Academii pe bărba- ţii luminaţi din toate ţinuturile româneşti, şi astfel România Mare de azi îşi găsia de o jumătate de secol patria comună sub acoperişul tânărului aşezământ... Nu mă îndoiesc că Academia Română, căreia i-a fost dat să lupte cu atâta spor în domeniul pacinic al culturii unitare române, ne va da și în viitor pilda înălțătoare a unirii tuturor la muncă pentru trainica așezare a României noi pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. ( Regele Ferdinand, „Analele Academiei Române” , seria II, tomul XXXIX. 1916–1919) Academia Română – cea mai înaltă instituţiune de cultură –, întemeiată în 1866, a avut ca scop fundamental nu numai unitatea morală şi intelectuală a românilor de pretutindenea. Ea, primind în sânul ei reprezentanţi şi din Ardeal, şi din Banat, şi din Bucovina... subt aceeaşi cupolă am văzut necontenit, de o jumătate de veac, imaginea virtuală a României Mari. Ea, simbol premergător al aspiraţiunilor noastre, a izbutit să întreţie flacăra unui patriotism integral care nu recunoştea hotarele artificiale ale României, ci, săltând peste Carpaţi, înfrăţia de fapt pe cei cari erau fraţi de drept. Ea, topind istoria suferinţelor noastre seculare, a scos din zgura trecutului, nobil şi lamur, un singur suflet al unei singure fiinţe, al românimii de altădată şi al românimii de totdeauna... ( Barbu Ștefănescu Delavrancea, „Analele Academiei Române” , seria II, tomul XXXIX, 1916–1919)