Viata academica in Banat

26 1948 – MAREA DRAMĂ A ACADEMIEI ROMÂNE În perioada 1945-1948 România s-a aflat la un moment de grea cumpănă istorică: schimbarea dramatică de regim politic, trecerea de la democraţia garantată de structurile statale şi, în primul rând, de monarhia constituţională a României, la structurile comuniste care au eliminat absolut toate libertăţile democratice consolidate în timp (libertatea cuvântului, libertatea credinţei, libera circulaţie a persoanelor etc.), confiscarea şi desfiinţarea proprietăţii private şi, prin aceasta, libera iniţiativă în economia de piaţă (care, practic, a dispărut şi odată cu aceasta competiţia şi competitivitatea). După abdicarea forţată și izgonirea Regelui Mihai din țară, Partidul Comunist se instalează pentru o lungă, neagră şi deosebit de grea perioadă din istoria ţării, care a început cu o violenţă fără precedent, prin eliminarea din societatea românească a celor mai valoroase elite ale sale: intelectualitatea academică, burghezia naţională făuritoarea industriei autohtone interbelice, şi ţărănimea de frunte a satului, păstrătoarea tradiţiilor româneşti (catalogată de ideologia comunis- tă drept elemente chiabureşti reacţionare). Prin Decretul Prezidial nr. 76 din 8 iunie 1948, întărit apoi de Statutul de organizare şi funcţionare din 12 august al aceluiaşi an, Academia devenea instituţie de stat, subordonată direct Consiliului de Miniştri, sub numele de Academia Republicii Populare Române. Imensa jertfă a Academiei Române pentru „împlinirea idealurilor comuniste” se prezintă astfel: • îndepărtarea din Academie a 113 savanți, amintindu-i, cu acest prilej, numai pe următo- rii: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Alexandru I. Lapedatu, Ştefan Meteş, Constantin Rădulescu-Motru, Simion Mehedinţi, Victor Slăvescu, Dimitrie Gusti, Tiberiu Brediceanu, Sabin Manuila, Octav Onicescu, Victor Vâlcovici, Traian Vuia, Gogu Constantinescu, Iuliu Maniu, Gheorghe Tătărescu, IuliuHossu etc., din care șaptemembri ai Academiei având originea în zona Banatului, printre care fostul rector al Școlii Politehnice, Victor Vâlcovici și marele inventator Traian Vuia, doi ajungând pentru mulți ani în închisoare (Silviu Dragomir, în foto alăturată, și Ștefan Meteș); • condamnarea şi întemniţarea a 31 de membri ai Academiei pentru delictul de a-şi fi servit şi iubit ţara, pe o durată de peste 120 de ani de temniţă, dintre aceştia nouă academicieni au murit în închisori; • confiscarea întregului patrimoniu material, financiar și cultural artistic (60 imobile, 9000 ha teren agricol, 21000 ha pădure, colec- țiile de artă, documente istorice, manuscrise, acțiuni și obligațiuni). Este posibil ca unii cititori să se întrebe dacă, acum, în anul 2016, după 26 de ani de democrație (și aproape șapte decenii de la tristul eveniment), este utilă prezentarea celui mai greu moment al Academiei Române din istoria sa de 150 de ani. Răspunsul este categoric afirmativ, având, în acest sens, trei argumente: „am scris despre cel mai dramatic moment al primei instituţii româneşti de ştiinţă şi cultură, 1948 - MAREA DRAMA A ACADEMIEI ROMÂNE, deoarece, după peste douăzeci de ani de activitate neîntreruptă, continuă, zi de zi, în Academia Română, spre mai binele supremului for academic al ţării, am trăit şi simţit sentimentul că, în ultimul timp, prea puţin se vorbeşte, se evocă şi se glorifică înaintaşii noştri, elite de primă mărime, piscuri ale ştiinţei şi culturii româneşti, cei mai mulţi dintre domniile lor, înalţi demnitari ai statului român, cu imense contribuţii la făurirea României Mari, a democratizării societăţii româneşti interbelice, precum şi a edificării şi modernizării economiei ţării, cărora li s-a retras calitatea de membri ai Academiei Române, iar mulţi, prea mulţi întemniţaţi în închisorile comuniste, morţi fără lumânare şi fără cruce, în puşcărie, călcaţi de tăvălugul comunist şi, care, în mare parte şi tot mai mult şi nemeritat, sunt uitaţi sau ignoraţi de lumea academică de azi. Singura lor vinovăție, invocată de regimul comunist, a fost imensa contribuţie la făurirea ştiinţei şi Silviu Dragomir